de ziua intrernațională a poeziei

iscând un verb și răsucind lumina
când noaptea curge răscolind prin vise
cuvintele.
iscând din noi iubirea
cu ritmuri, iamburi, metrică și alb
se naște poezia.

din vorbe moi,
din cioburi de lumină
din strigătul opac al morții,
din tot ce trece și din ce rămâne
se naște gustul ei de pâine
și ne ademenește… poezia

iscând un tremur neghicit pe pleoape,
redesenând un substantiv de floare
cuvintele.
această armă iute și vorace
iscând în noi lumina,
poezia.

ne-am fi golași, ne-am fi uitați
și-ai vântului ne-am fi săraci
de nu s-ar cerne câteodată
inima-n versuri
desenată,
de nu s-ar mai striga
în metru antic,
iubirea mea atinsă tandru
de-un iamb
de-un vers mai scurt
de o lumină

de o tăcere ca un ghiocel
de-un pol, la schimb pe o cafea
ne mistuie,
ne cheamă
poezia.

și de-ai gustat vreodată din lumină,
din versul alb șoptit la tâmplă
irespirabil
și irepetabil
te leagă inima
de poezie.

tuturor celor care o iubesc, o scriu, o caută și o desfac în scântei de lumină… la mulți ani de ziua poeziei.
pentru noi, poeții, este doar o bucată de inimă cu vedere la strada lumii.