mă bate gândul să mai pun astăzi o majusculă în suflet…și nu pentru că ar fi fost, este încă, ziua lui ci pentru că, în poezie nu-i știu perechea deși am cutreierat ceva vreme printre pagini în vers.
pe nichita nu l-am cunoscut, nu așa cum se cunosc oamenii, cât mai degrabă cuvintele. l-am văzut uneori în alb/negru, eu copil curios, în ecranul adormitului televizor. îi admiram felul în care își recita propriile poezii, acelea pe care nu le puteam asemui cu nimic, mi se păreau irespirabile și de un ermetism pe care nu aș fi crezut vreodată că îl voi înțelege, dar chiar și așa, eram fascinată. mai apoi, l-am găsit prin pagini de carte într-un mod cum nu aș fi dorit, în volumul postum publicat sub bagheta și grija lui alexandru condeescu, de fapt două volume pe care le-am găsit, la doi ani după plecarea lui, la chioșcul de ziare. știusem că vor apărea așa că banii mei de buzunar, de licean, s-au dus atunci pe cărțile lui. l-am regăsit mai apoi în respirările sale pe care leopoldina bălănuță le rostea magic, nepământean, volumul apărut cu doar un an înainte de plecarea lui. și aproape de ieșirea din adolescență mi l-a dăruit un profesor magician care era la rândul lui îndrăgostit de poezie. atunci, în clipele acelea l-am înțeles și nu l-am mai părăsit nicidodată.
cum spuneam, nu l-am întâțlnit niciodată pe nichita stănescu însă chiar și așa, eu nu am găsit poezie mai plină și mai frumosă ca a lui, așa că îmi țes primăverile și trecerea în aprilie an de an amintindu-mi că este, încă este blondul nepereche al limbii române, omul al cărui mesaj a rămas mereu amplu, profund și înalt.
astăzi nichita ar fi împlinit 90 de ani, zice lumea, însă sufletul lui este fără de vârstă și privirile lui albastre mai cutreieră lumea de acolo de sus, din slove.
Nichita, desigur, cu majusculă. ❤️