un scriitor…

un scriitor se hrănește cu sentimente, cu chipuri de oameni, cu peisaje/decoruri, cu îmbrățișări. aidoma oricărui alt om, un scriitor poartă în inima lui și iad și rai și, surprinzător sau nu, duce lingura la gură la fel ca orice alt om. nu este absolut nicio diferență între cele două tacâmuri. o carte publicată nu ne face mai puțin temători, dragilor, nu vă mai mirați așa, nu ne hrănim cu nectar și ambrozie, mai mâncăm și ciorba gătită de noi înșine.

de obicei și de cele mai multe ori, un scriitor se află într-un conflict interior cu sine, cel puțin până la momentul la care se aliniază astrele și atunci el, scriitorul, găsește o editură pe care s-o chinuie cu manuscrisul său care parcurge apoi drumul lung și sinuos al nașterii cărții. și, când scriitorul crede că -end of story- se poate culca liniștit pe maldărul de cuvinte și că, în sfârșit, joaca lui s-a terminat, a dat lumii porția lui de sânge și metaforă și se poate întoarce la cele lumești (lingură), undeva, acolo sus, cel care leagă și dezleagă lucrurile râde în hohote. pentru că el știe, drumul este abia la început. abia după prima carte apărută știe și el, scriitorul, că mai are de scris.

un scriitor are nevoie de oameni așa cum au alții nevoie de aer ori de apă. pentru că de acolo, din îmbrățișările oamenilor, din întâlnirea cu ei, din privirile și cuvintele care se spun atunci își trage scriitorul seva și își adapă setea și, de multe, ori își hrănește inspirația. tocmai de aceea nici nu știți cât de mult contează pentru un scriitor prezența voastră atunci când, așezat pe un fotoliu confortabil i se pun întrebări deloc confortabile în care e de musai să lase stiloul deoparte și să se spună pe sine. lansarea.

pentru un scriitor lansarea seamănă cu furcile caudine chiar dacă nu va recunoaște niciodată căci cum și, mai ales, cui să spui despre urletul de lup neauzit pe care l-ai preschimbat cândva în cuvânt. privește-mă și pe mine, mamă! ori, sunt aici, la capătul nesfârșitei câmpii de cuvinte în care m-am pierdut pe mine însămi. (plus alte enorm de multe variante, scriitorii le știu pe toate) sau nu, poate că nu sunt chiar furci caudine, dar pentru unii ar putea fi destul de incomod să se spună atât de profund, să recunoască faptul că… știi, am ceva la cap, scriu de când am învățat literele dar doaga strâmbă și nătângă, m-am sabotat eu pe mine cu aplomb.

și dacă credeți cumva că lansările sunt făcute pentru ca el, scriitorul, să se laude, vă înșelați. lansările sunt făcute pentru voi. ca să vedeți că omul, prietenul, zăpăcitul cu capul în nori pe care îl recunoașteți uneori pe stradă este în esența lui un om simplu, poate mai sensibil, dar profund uman. și că vă seamănă. și că se bucură. și că este fericit dacă voi sunteți fericiți. și că este copleșit de faptul că, într-o oarecare dimineață vă treziți, vă puneți viața pe hold pentru o jumătate de oră-un ceas și vă duceți să înfruntați hoardele soarelui ca să îl vedeți pe el, omul a cărui metaforă v-a legănat cândva sufletul, v-a bucurat inima, v-a mângâiat chipul și v-a topit lacrima.

am fost întrebată ieri dacă a fost greu. și nu, nu a fost. pentru că la capătul acestui drum, din clipa în care oamenii au ținut în brațe cartea și m-au privit, eu am simțit numai fericire.

și vă mulțumesc tuturor acelora care ieri ați fost cu mine. în inima mea erați deja.