zilele curg pe sub streșini ca zăpada fugită din calea soarelui. zilele au conturul năprasnic al genunchilor ținuți la gură și al tăcerilor cu iz de oase albe. zilele…
se împlinesc astăzi două luni de când am semnat contractul pentru cartea despre care știam de anul trecut, toți trei desigur, că se va naște. și s-a născut firesc, în iarnă, așa cum trebuia să-i fie. primii ei pași prin lume sunt fragili așa cum lumea însăși este acum. inima mea parcă este prea fragilă acum.
m-am întors la scris. mi-am umplut toate stilourile cu cerneală și le condamn pe toate, chiar dacă unele dintre ele nu prea mai îmi plac, au început să curgă, să zgârie. ar trebui să le arunc, așa-i?
ieri, după amiază, pe când țineam un stilou în mână fără să scriu, am simțit irespirabilul. și separarea. nu te-am simțit și mi s-a prins răsuflarea în menghina spaimei. o durere de cap s-a așezat și ea la pomana aceasta a zilei și oricât am încercat să o alung, se hlizește la mine.
astăzi mă uit la bella cum se pregătește să înflorească. și maya toarce povești despre liniște aproape de inima mea.
astăzi îți păzesc inima.
Astăzi în sufletul meu se naște din nou fericirea pe care am simțit-o când am aflat vestea apariției cărții tale. Si se întâmplă doar prin simpla ei menționare. E o emoție întreagă și o bucurie nespusă. Știu că ți-am mai zis, dar cred că astfel de emoții pozitive pot schimba întregul parcurs al unei zile și pentru asta îți mulțumesc! Și pentru cuvintele tale răsărite devreme în calea mea.
Să scrii, să ne scrii. Ne face bine. Şi sper că şi ţie!
“Pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea ies izvoarele vietii.”
cu drag, dana.
da, potecuță, îmi face bine să scriu dar sper să termin curând cu jurnalul ăsta. așa ar fi drept, bine, nu știu cum să zic… doare prea tare.
da, iosif, așa este.
Sper ca daca il termini sa doara mai putin. Nu stiu daca va fi asa, doar sper ca va fi asa.
Este complicat sa speri pentru celalalt. Nu ma pricep prea bine sa fac asta prin cuvinte.
M-am bucurat insa ca azi am mai observat doua floricele incipiente. Asa ca iti trimit ceva bucurie, poate face bine!
Seara inspirata, psi!
face sigur bine, suzana.
mulțumesc!
Am regăsit printre lucrurile mătuşii un stilou chinezesc, de pe vremea cînd chinezii făceau lucruri (mai) bune şi cînd oamenii – noi – preţuiau cu adevărat orice “nimicuri” – cum ar fi numite astăzi. E încă în ţipla în care a venit, pare desfăcută, însă nu ştiu dacă a fost vreodată folosit. De mine nu va fi niciodată, asta e clar.
“Reciclaţi hîrtia, salvaţi pădurea!” Da, spune asta austriecilor!
“Reciclaţi ideile, salvaţi oamenii!” Da, spune asta… cui?!
Ceva aici la tine mă trage la poetic, deşi lumea afară trage – mai abitir – să moară. Lumea, aşa cum o ştiam noi. La propriu sau la figurat – nu mai contează, e totuna. E unica libertate posibilă. Florile ştiu asta.
da, lumea pe care o știam/știm noi, se schimbă. nu știu dacă și moare (mai am speranța că nu) dar se schimbă.
scriu pentru că am nevoie, să nu uit. și pentru că acum, cred eu, toi avem nevoie de a nu uita, de a avea un reper când se strâng pereții în jur.
Istoria cea mare e ştearsă brutal. Nu c-ar fi vreo pagubă – şi-aşa era falsă. Cu asta mică a fiecăruia nu facem mare lucru. Şi mi-e să nu devină ilegală. Că orice e posibil în “lumea cea nouă”.