poveste de crăciun-cei șapte spiriduși din cer (3)

verin se așeză la masa lui micuță, imediat de lângă ușa atelierului, suflecându-i mânecile de catifea, gata să vină în ajutor fraților lui, dar mai cu seamă concentrat la treaba rămasă neterminată de ieri: un copil își dorea un flaut fermecat și oricât se târguise cu meșterul fierar nu reușise să obțină instrumentul care, chiar dacă nu avea să farmece pe nimeni, măcar să fi avut un sunet care să-i facă pe oameni să-și oprească privirile, așa cum o făcea el când auzea clopoțeii în zori. oricât de mult se străduise fierarul și oricât îi explicase verin, bietul flaut așezat pe masa lui era numai un obiect de metal lucitor al cărui sunet era spart și deloc ademenitor. problema îl sâcâia în așa măsură încât chipul lui vesel și senin părea că se încrețise la vederea obiectului, lucru care nu scăpă defel ochiului vigilent al lui merin care se urcase deja la locul lui să citească din calendarul norilor:

– zece de zile până la crăciun- anunță el cu vocea lui mică oprind pentru o clipă forfota din jur.

zece de zile? pfii, ce repede trece timpul!- se gândi micul nostru spiriduș apoi dădu din nou cu ochii de obiectul acela nepotrivit și peste mirarea de dinainte se așternu un soi de ciudă mută, complet nepotrivită așa cum ar fi spus clerin, numai că din fericire frate-său nu intrase astăzi în atelier ocupat fiind cu derin să facă inventarul cămărilor din vale, locul în care se adunau toate obiectele de peste an care împlineau dorințele ce aveau să plece curând. îi auzise cu o seară în urmă cum plănuiam să inspecteze încă o dată toate cutiile și cutioarele să nu le fi scăpat din greșeală ceva, lucru care l-ar fi mirat pe verin întrucât cei doi erau de departe cei mai conștiincioși și cu memoria cea mai bună. pe ei se baza întotdeauna xerin când era vorba de ordine și de găsit lucruri, așa cum de la el, verin, se cerea adesea bucuria și felul lui de a privi cu bunătate și uimire totul. nu era el prea priceput și mai uita din ce avea de făcut când îl prindea câte o rază de soare la joacă, dar bucuria lui și blândețea îi molipsea adesea pe toți.

de aceea și avea măsuța de lucru cel mai aproape de ușă. darul lui de a îmbuna cele mai furioase calfe ori meșterii încruntați oprea orice suflu rece să intre în atelierul lor unde plutea un soi de seninătate continuă. era de ajuns o privire candidă de-a lui și zâmbetul înflorea pe chipul celuilalt, doar că acum cel care îl privea concentrat era merin:

– ce te sâcâie frate din cer?- șopti el cu voce blândă pe un ton care mirosea a taină, a mică complicitate, deși nu era deloc așa.

verin clipi arătându-i tăcut bucata de fier care s-ar fi dorit un flaut și celălalt o luă în mâinile lui mici, cumpănind. vedea și el că nu prea semăna a instrument delicat și surpiza era că meșterului fierar nu-i era deloc în fire să vină cu așa nepotriviri. singura explicație ar fi fost aceea că, în mod sigur, vreo calfă încurcase lucrurile, numai că asta însemna ca unul dintre ei să coboare până jos, la fierari și, mai mult decât atât, vinovatul avea să fie pedepsit într-un fel sau altul. și de aici dilema micului nostru spiriduș căruia fratele mai mare îi zâmbi cu drag:

– am să mă duc eu, frate. tot aveam să cer niște clopoței speciali pentu o fetiță! să zicem că fierarul nu a înțeles exact ce i-ai cerut.

-ba eu cred că fierarul a înțeles foarte bine- se auzi vocea lui xerin care urmărise întreaga poveste de la locul lui. ceilalți doi spiriduși se întoarseră mirați către fratele lor, parcă refuzând să înțeleagă cuvintele altminteri răspicat rostite. ochii lui verin se măriră ca două cercuri de apă de curcubeu și xerin zâmbi, continuându-și ideea; poate că nu vedem noi totdeauna lucrurile așa cum sunt, fraților. ați încercat oare să sunați din el?

– sună a doagă stricată și a jucărie veche! – veni uite răspunsul

– pentru urechile cui, verin? ale tale, nu-i așa?

micul nostru spiriduș aproape că nu-și mai încăpea în piele de mirare. adică urechile lui ce aveau? erau greșite? nu era oare el cel care putea auzi vântul de la mare depărtare cum se pregătea să dea iama în clopoței? ori ploaia care cădea peste casa lor cu muzica aceea pe care doar el o auzea?

xerin se apropie cu un zâmbet larg în care se ghicea numai bunătate și, când rosti cuvintele, parcă o ploaie de clopoței se abătu asupra lui verin:

– frate drag, pentru un copil care nu a ținut niciodată în mână un flaut acesta va fi un dar minunat. și, ca să te convingi chiar singur, eu îți propun să mergem împreună pe pământ. urechile lui nu pot desluși ceea ce numai un spiriduș poate, iar tu… cine să te întreacă pe tine?

peste chipul lui verin, așezat de-acum la măsuța lui, o emoție mare, ca un dar de primăvară se așternu. din tot ce îi spusese fratele lui, cea mai mare bucurie îi era aceea că, în curând, va porni alături de el pe pământ și asta îl bucura nespus de mult.

și, evident… va urma.