verin termină de făcut ceaiul tocmai când toți ceilalți spiriduși se treziseră deja și își primeniseră chipurile blânde și hăinuțele de catifea albastră, cele pe care le purtau zi de zi și pe care, ca să nu le încurce, croitorașii brodaseră cu fir auriu câte o floare șoptitoare, pe câte o mânecă, pe guleraș, pe piepții hăinuțelor ori pe poale și, ceea ce oamenii nu ar fi ghicit niciodată, în spatele florilor erau ascunse buzunărașele secrete pe care orice spiriduș și le păstra ferite de ochi curioși. desigur, buzunărașele fuseseră făcute de clerin și erau unul dintre multele secrete ale lor, iar unul dintre ele, poate cel mai strașnic era zahărul de spiriduș.
fiecare dintre cei șapte purta întotdeauna cu sine o bucățică minusculă de zahăr de spiriduș la care putea apela doar la mare nevoie, în rest totul era ascuns în cutia cea mare din cămările cu provizii unde puteau intra numai derin, când aducea hrana ori clerin, cel care în fiecare dimineață, după primenire, scotea din cămări șapte firimituri de zahăr pe care le topeau în ceai și cei șapte pesmeți. pe lângă marea putere a lui, care îi ajuta de bună seamă să îndeplinească dorințele oamenilor, zahărul de spiriduș îi ajuta și pe ei să uite dorințele care nu puteau fi împlinite, dar mai cu seamă întâmplările prin care trecuseră și chipurile oamenilor pe care îi întâlniseră. pentru că regula lor era aceea că orice dorință merită să fie împlinită, indiferent de la cine vine.
cei șapte spiriduși se așezară la masă în tăcere, fiecare având înaintea lui cana de ceai și câte un pesmet din care rupeau bucățele mici, încet și le mestecau cu grijă. ca și straiele lor de sărbătoare, cănuțele aveau culori diferite, iar a lui verin era de un verde aproape translucid și îi era dragă chiar dacă singurele momente în care o putea ține în mânuțele lui erau cele când se așezau înaintea mesei. apoi, când totul era strâns și o porneau în atelier, cănuța lui dispărea pe raft, lângă celelalte. la fel ca și acum, când prima masă a zilei se încheiase și se pregăteau cu toții de treabă. singur serin își păstra locul în casa în care focul mai trosnea leneș, aproape stins și soarele lumina deja totul intrând și ieșind prin ochiurile mici și rotunde ale ferestrelor. ușa încă era închisă, dar curând aveau să o lase și pe ea largă și primitoare, iar focul unde fierseseră ceaiul avea să se stingă de tot. prin ușa mare, de lemn încrustat cu flori, soarele aducea căldura lui de peste zi așa că nu mai aveau nevoie de foc. așa zisese cerin cel cumpătat și verin știa că, mai mult sau mai puțin subtil, fratele acesta al lui cu ochi de cireșe, veghea mereu ca totul să fie făcut în cumpătare și modestie, chiar și dorințele pe care le împlineau aveau în ochii lui limitele aceste ca un soi de echilibru de dincolo de lumi și de înțelegere.
– unui copil poți să-i dai o singură jucărie- îi spusese clerin demult tare- îi va fi de ajuns și, în plus, bucuria îi va fi neprețuită. o păpușă pentru o fetiță cuminte ori un trenuleț pentru un băiețel care nici nu îndrăznește să spere, valorează cu siguranță mai mult decât rafturi întregi de jucării uitate pe care le bate praful. adevăratele dorințe, venite din inimă, le recunoști totdeauna după cumpătare și modestie.- și bunătate adăugase verin în gândul lui, dar de spus nu spusese nimic.
atelierul lor era lipit de casa micuță și cei șapte spiriduși îl păstrau mereu curat în ciuda forfotei care se aduna acolo în fiecare zi căci pe lângă ei lucrau acolo și ajutoarele, iar de-a lungul fiecărei zile puteai găsi câte o calfă de fierar venit să ceară explicații, câte un meșter căruia îi comandaseră alte jucării ori ajutoarele cofetarului care păreau că plutesc pe nori de vanilie și scorțișoară. lui verin îi plăcea nespus toată această forfotă veselă în care trăiau, dar cel mai mult și mai mult îi plăceau momentele în care coborau pe pământ ca să împlinească dorințe, lucru de care erau responsabili mai cu seamă xerin și fratele absent, cel pe care nu îl numeau niciodată, dar despre care știa că trăiește mai mult pe pământ și pe care verin îl văzuse o singură dată.
pe pământ, cel fără nume arăta cu totul diferit de ei și semăna mai degrabă cu un om, unul pe care ceilalți nu l-ar fi băgat niciodată în seamă. mult mai înalt decât frații lui, părea mai bătrân decât timpul și purta haine cenușii, șterse. nimeni nu ar fi putut spune unde locuia de fapt ori cine era, doar la răstimpuri îl mai zăreau copiii cum trecea pe străzi însoțit de un câine mare și alb și de o pisică ce părea desenată din zăpadă. uneori, pe când se așeza pe treptele vreunei biserici ca să asculte vocile pământului, pisica i se așeza cuminte în brațe, iar câinele îl veghea la picioare, în vreme ce oamenii treceau nepăsători.
uneori, cel fără nume mirosea a zăpadă și a povești din alte timpuri și atunci copiii se adunau roată în jurul lui și el le cânta ore în șir cu vocea lui caldă și plină despre un prunc micuț, despre stele și păstori și despre lumină. așa îl văzuse și verin în singura dată când îl întâlnise și cântecul lui i se păruse nespus de frumos, mai frumos decât freamătul de clopoței din cer.
și desigur… va urma.
Tare-i frumoasă povestea mea! Îmi merge direct la suflet. Mulțumesc, Pisic! ♥️
Aștept continuarea, desigur!
Spor la scris și născocit povești!
he, he și mie îmi place cum se toarce, dana.
mulțumesc!