îngerii miroseau a tămâie și-argint,
anotimpurile toate se risipeau
pe sub porți,
pe sub luna cea nouă,
rotundă,
îngerii viscoleau.
soarele avea parcă gustul de pâine,
zilele toate se amestecau
pe sub nori,
pe sub porți de tăcere și humă,
raze de soare zâmbeau.
și-apoi n-am mai fost nimic.
doar un semn
ca o arsură pe gură
sau un zâmbet fugar de tămâie
dinspre toamna-gutuie
pe când îngeri râdeau.
și-apoi m-am ridicat
ca să rămân, să ajung,
cu mâna dreaptă mirosind a prun,
cu semnul nopții pe genunchi
când îngerii ședeau
cuminți, cuminți,
pe-ale toamnei fierbinți
amăgiri.
îngerii miroseau a argint și-a fierbinte
pe când toamna cuminte
mă desena
pe sub rouă,
pe sub șoapte de brumă
adunate-n cuvinte nescrise
amăgiri,
risipiri
sau iubiri?
Ai început în forță, cu o metaforă care atrage și te ține legat de restul poeziei. Totul curge calm, șoptit, ca o adiere, dar cu o hotărâre plină de alint. Ți-e dragă și toamna, din câte observ.
Tare, tare mult mi-a plăcut! Te îmbrățișez cu drag, Pisic. Să-ți fie toamna de poveste! <3
da, dana, totdeauna mi-a plăcut și toamna.
Eşti regina metaforelor, psi. O vrăjitoare cu toate cuvintele pline de o savoare irezistibilă.
mulțumesc, vero!