stelele nu mă aduc acasă

stelele nu mă aduc acasă,
doar noaptea cu lacăt, ca o mireasă,
atinsă în treacăt de ele,
mai pot să desfacă.
şi în oglinda ei multă
precum lemnul, tăcută,
eu stau de vorbă cu mine.
mă ţin de mâna cuvintelor
şi îmi spun totul
de la un capăt la celălalt,
m-am iertat de mult şi de tot,
mi-s pline cămările de amintiri
îmi este bine cu mine
şi mă recunosc întreagă,
inima mea dansează
pe-a nopţii lumină.
stelele nu mă aduc acasă.
numai zâmbetul meu
de liliac înflorit
îmi aminteşte în ferestre
că sunt frumoasă
mai ales în cuvânt,
desenând,
căutând sensul literei
în alunecarea de pană metalică,
ca pe o taină mare,
cât inima-n soare.
şi atunci, în liniştea îngenuncheată,
în deplin acord al apei
cu apa, și al cerului cu cerul, râvnind la pământ,
eu mă împac cu ieri şi cu mâine,
acum.
stelele nu mă aduc acasă.
doar noaptea cu lacăt
mai pot să desfacă.
inimă, eşti atât de frumoasă.