singurătatea. se încețoșează iarna peste noi de zile bune și miroase a frig desenat cu grijă, unul palid, abia amintind de gerurile de altă dată. liniștea casei se sparge în respirațiile moi ale pisicii, se preschimbă în glasul de copil care răspunde mereu la telefon cu un zâmbet oricât de diferită mi-ar fi de fapt starea de spirit. (nu mi-e altfel, constant îmi zâmbesc mie în singurătatea casei, stare de la care nu vreau să abdic și nu, nu este mască, este sine).
sunt un om solitar. copil fiind, îmi amintesc foarte bine, adoram să mă joc singură cu păpușile, ascunsă după soba care alunga iarna dincolo de ușa casei. colțul acela era un mic paradis pe care nu-l împărțeam cu nimeni și care îmi aparținea în totalitate, cu toate umbrele și luminile lui. poate de aceea, atunci când am pornit la grădiniță, nu mi-a plăcut. deloc. aproape că nu îmi amintesc nimic din anul acela care preceda școala, cu certitudine nu chipul educatoarei, doar nucul mare din curtea în care ne jucam uneori și chipul inconfundabil, tivit cu bucle ciufulite al dorinei. dorina ar fi putut fi prima mea prietenă, eram fascinată de ea și de toate sunetele ei, numai că dorina a dispărut repede din peisaj, într-un accident stupid de mașină. și am redevenit… singură.
probabil că părinții au sperat cumva că mă voi adapta mai bine la școală. abia așteptam să intru în acest nou univers, fascinată de cărțile, de caietele și stiloul fratelui meu. mi-a plăcut la școală? greu de zis. amintirile mele cele mai adânc înfipte îmi aduc imaginea unei fetițe care scria conștiincioasă, aplecată peste caietul ei. ca totdeauna, era singură în acest nou univers al cunoașterii. desigur că admiram și eu pe ascuns vreo două fetițe, una pentru scrisul ei care cucerea toți laurii învățătoarei, una pentru delicatețea ei. astăzi habar nu am ce s-a mai întâmplat cu ele, dacă mai scriu frumos ori dacă delicatețea e la fel de proaspătă, dar contează prea puțin.
ceva din mersul firesc al lucrurilor s-a tulburat în copilăria mea idilic de plină de singurătate, în anii în care ne-a fost demolată casa și ne-am mutat. alt cartier, altă școală, alți colegi, alte persoane de admirat: laura și milena, două femei crescute frumos, pe care viața mi le-a mai adus din nou în cale. în acei ani de tranziție singurătatea mea a fost tulburată de o fată pe care mi-o amintesc, îmi amintesc încrâncenarea cu care construia relația dintre noi, una mult prea fragilă ca să reziste anilor și pentru care eu nu eram pregătită dar o acceptam temporar. relația s-a rupt în liceul din care nu am prea multe amintiri despre prietenii, însă îmi amintesc foarte bine soarele din râsul danei, pe izabela și laura, cele două fete de la sat și ceva din micul rebel care se împotrivea total atipic pentru mine, regimului. era vremea când parodiasem deja imnul de stat și scrisesem odiseea salamului cu soia, iar practica agricolă era un bun prilej de mici sabotări care o descumpăneau puțin pe mama, dar pe care le ascundeau notele mele, acest acord tacit al profesorilor. eram parte din clasă, dar eram … mai degrabă eu, cu mine, construind preferințe și privind în jur, studiind oamenii cu sete. și scriind. și citind.
sărind pe repede înainte, prima mea prietenie autentică s-a conturat în vremea facultății, mai exact chiar în prima zi. colega de bancă de atunci mi-a devenit colegă de bancă pe parcursul tuturor celor cinci ani și mai departe, prin viață. cumva, solitudinea mea acceptase să se împartă când și când cu altcineva. dar am devenit mai conștientă de felul în care sunt construită, de nevoia mea de a mă așeza eu cu mine la povești. și am înțeles că nu este nimic greșit în asta.
anii au trecut. am învățat să fac parte dintr-un colectiv fără să îmi împart singurătatea, am învățat să zâmbesc oamenilor fără să fiu cu ei, dar cel mai confortabil mă simțeam într-un grup mic, în care puteam să vorbesc sau să tac mai lesne. la fel este și astăzi. pâlcurile de oameni mă descumpănesc și îmi este mai ușor să construiesc relații de unu la unu, pe care să le mențin o vreme (când nu mi se mai potrivesc mă dezlipesc cu ușurință și plec). am puțini prieteni adevărați, dar sunt oameni cu care am trecut peste prăpăstii și munți, chipuri pe care le-aș recunoaște după emoție, îmbrățișări care m-au conținut profund, autentic. și nu, nu mi se pare deloc ciudată singurătatea, dimpotrivă, este modul meu de a trăi.
un om a murit și, surprinzător sau nu, reacțiile- pentru că era un om cunoscut- au fost din cele mai diverse. și am zâmbit. cumva, o întâmplare din viața mea mi-a adus convingerea că atunci când te duci, te duci singur. oricâți ”prieteni” de facebook ai, oricâți oameni cred că te cunosc doar pentru că au numărul tău în agenda telefonului. și adresa de email. cei care ați mai fost pe la înmormântări vă aduceți oare aminte tânguirile care însoțesc despărțirea? ”pe mine cui mă lași?”, ”ce mă fac eu fără tine?” oare de ce plânsul se referă la cel care plânge și nu la cel care s-a dus?
singurătatea. unii spun că este o boală. poate că da, poate că la momentul la care nu te poți accepta și conține, singurătatea devine o închisoare, dar eu cred că pentru aceia dintre noi, introvertiți, singurătatea este un mod de a trăi. și nu este greșit așa. fără să fim sălbatici și defecți la cap, noi, ăștia singuratici, suntem perfect capabili să ne fim de ajuns și să fim fericiți așa. și da, chiar avem și construim relații sănătoase și profunde, așa ciudați cum părem a fi.
Doamne, Psi, cât de pe sufletul meu e textul ăsta!
Dincolo de faptul că mă regăsesc de la fetiţa aia care şi la 4-5 ani prefera să se joace singură, cu păpuşile, cu un caiet mare pe post de catalog, cu orice, să fie ea cu ea, la studenta care deşi locuia-ntr-un apartament cu trei camere şi în fiecare mai era câte o studentă, apoi două, apoi un el şi-o ea, uneori îi lăsa pe toţi ceilalţi în bucătărie la cărţi sau remy sau bancuri şi se retrăgea-n camera ei, cu gândurile ei, cu visele ei, la adultul care nu e singur, are şi prieteni, merge la chefuri, există o gaşcă nebună care caută şi găseşte mereu motive de chef, stă-ntre oameni, dar simte de multe ori nevoia să rămână el cu el, chiar şi prin mulţime. Eu pe stradă nu văd oamenii, pe cuvânt. Şi mi-e ruşine de câte ori am fost strigată că mă uit la om fără să-l văd. Că-s prea adâncită-n gândurile aiurea, sunt pe stradă dar de fapt sunt prin croaziere
Şi îmi place mult o glumă, “sunt atât de inteligentă şi simpatică, încât ador să-mi petrec timpul cu mine”. Nu mă izolez, nici nu aş avea cum şi nici nu se pune problema, nu despre asta e vorba. De fapt tu înţelegi perfect. Dar sunt momente în care nu vreau să fiu cu nimeni.
Şi da, sunt mulţi cei care nu numai că nu înţeleg, dar şi judecă aspru. Aproape te-ar lua de mână şi te-ar târî în mulţime deşi le explici că eşti foarte bine, că aşa eşti tu, că ăsta e aluatul tău. Nu, ei se închină şi se miră şi vor să te trateze deşi nu te doare nimic. Şi sunt prea vocali şi prea multe cruci îşi fac, de parcă am fi nişte monştri şi se tem că e contagios.
De aia ziceam, şi cer iertare că m-am întins, dincolo de faptul că parcă e despre mine, pur şi simplu mi s-a lipit de suflet direct. Pentru că da, judecătorii şi sfătuitorii lumii ar trebui să ne lase şi pe noi să ne strecurăm printre ei. Nu suntem periculoşi…
Şi îţi mulţumesc pentru asta!
este scris din suflet, potecuță, pentru suflet. am vrut să scriu de ieri, dar cuvintele au vrut ele să se așeze altfel. încă zâmbesc amintindu-mi replicile ”șocate” ale acelora care nu pot înțelege că existăm și noi pe lume, ba încă suntem și fericiți pe deasupra, asumați pe de-a-ntregul.
și da, așa solitari, suntem capabili de mari prietenii, de prezență și de iubire. te îmbrățișez tare, tare, singuratică dragă!