oceanul gândurilor

cuvintele tale îmi colorau ochii cu scânteie nouă, aşa cum se întâmplă atunci când bucurii mărunte se aprind dincolo de acea involuntară aşteptare a lor, deşi eu îmi promisesem mai demult că nu, nu am să aştept nimic dinspre tine, aşezată în colţul lumii mele într-un soi de legănare subtilă, abia percepută, ezitare ce semăna tulburător cu margareta ale cărei petale rupte căutau un răspuns, deşi el nu de acolo ar fi trebuit să vină.

la început a fost numai mirarea că drumurile zidite se pot deschide de parcă numai nişte văluri fragile le-ar fi acoperit sensul până atunci, drumuri măcinate de solitudinea ce dormea în noi, aceeaşi, egală, recognoscibilă între două clipiri de pleoape, dureroasă în plenitudinea ei.

în felul meu curios şi copilăresc văzusem atunci în tristeţea cuvântului tău o chemare pe care nu o recunoşteai nici măcar tu, acoperind-o cu delicateţea unei pudre de zahăr ce îi sporea cumva aura în loc să o estompeze şi mirarea mea, aceea de a mă şti aleasă dintre toate singurătăţile pământului de ochii tăi ce mă desenau din cuvânt, semăna cu ticăitul speriat al unui ceas ce măsoară ineluctabil, sfârşitul. de aceea ţi-am şi scris să cauţi cu atenţie în jurul tău, în aproapele tău, înspre un alt suflet, mai mare, în care să te recunoşti în deplina ta frumuseţe, căci al meu, măruntul, nu te putea încape. iar tu ai râs:

– eşti o cadână de ciocolată! am să te ronţăi toată, într-o bună zi! – promisiune şi amânare, periculos de dulce şi de amar.

cum să-ţi fi spus că nu de asta mă tem? uneori mă visez desluşită de mâinile tale sub foaia de staniol a emoţiei, pe jumătate topită de atingerea caldă a răsuflării tale. uneori îmi imaginez că între trupurile noastre nu există nicio distanţă şi nicio aşteptare, iar cuvintele noastre sunt doar nişte atingeri cu miez dulce şi bun. atingeri transformate în lanţuri de litere. uneori îmi închid uşa sufletului, cu grijă, visând că în tot acest amestec de trăiri pe care îl revărs spre tine într-o alternanţă de timiditate şi curaj aproape nebun, te va ţine legat de aceeaşi dorinţă, pe care nu mi-o recunosc crescută în carne, deşi o văd, o ştiu, o aud năvălindu-mă.

de un timp visez aeroporturi. freamătul acela captiv între pereţii de sticlă seamănă cu mersul înainte- înapoi al gândurilor mele şi mă doare până dincolo de vis senzaţia de rece a aşteptării unei incertitudini.

de un timp toate gândurile mele se împachetează cuminţi, se aşează în bagaj şi îşi rezervă bilete low cost către tine, bilete pe care eu le anulez mereu, în ultima clipă.

de un timp te aştept. încă de la început. ca o corabie de hârtie rătăcită într-un ocean de gânduri. sau mă aștept de fapt pe mine?