crăciunul este despre oameni și lumina din ei, este despre prietenie, generozitate, răbdare și bunătate adunate toate în Sărbătoarea Nașterii. pentru că cel mai frumos dar pe care l-am primit cândva a fost Nașterea Fiului și a Omului. și a fiecăruia dintre noi. crăciunul este viață.
crăciunul este despre colinde și troiene. despre așteptatele troiene cu gust de copilărie. crăciunul însăși este o sărbătoare a copilăriei, a magiei darului și a bucuriei. este despre uși deschise și îmbrățișări, pe care le poleim adesea, ca și cum emoția nu ar fi întreagă fără beteală și brad.
crăciunul este despre primenirea sufletului și a casei, este despre recunoștință și iubire. o iubire care se colindă și se-aude până la stele.
primește-mă în casa ta ca pe-un pribeag ce-ți aduce zăpada în palme.
zidește-mă în inima ta ca pe-un copil care a văzut Steaua.
adună-mă în glasul tău și rostește-mă, viscolește-mă toată. crăciunul este atât cât poate să încapă în inima ta: poate un glob, poate-un brăduț, poate o nucă aurită, poate-o ghirlandă de flori, poate un cuvânt, poate o bătaie de inimă, poate o îmbrățișare, poate o felie de cozonac, poate o lacrimă. crăciunul este viață. a ta.
crăciunul nu este răutate, nu este furie, nu este goană după daruri scumpe și după minciuni aurite. crăciunul nu este marketing și nu este nevoia de a cumpăra lucruri inutile, nu este ”generozitatea” de-o șchioapă și de o dată pe an. crăciunul nu este uitare, nu este obligație și cu siguranță nu este reclamă. crăciunul este viață. a ta. crăciunul este despre fântânile sufletuluiîn care te cufunzi uneori. și e bine așa. tu alegi.
ce zici, mă primești cu colinda? ori poate vrei s-asculți o poveste de crăciun ?
ps. colinda este, am mai spus și în alți ani, cea pe care o iubesc eu cel mai mult și mai mult și mai mult. pentru că are gust de copilărie. a mea.
Crăciunul e şi aici, între cuvintele astea care se lipesc de inimă!
Deschid larg uşa inimii mele, să-mi colinzi!
acuma viu, potecuță!
Crăciunul e în noi și în bucuria de a dărui, dar mai ales, în fântânile sufletului (cele descrise de tine mă răscolesc de fiecare dată). Mulțumim de colind! Să-ți fie Crăciunul lumină în suflet, mereu!
lumina pe care am primit-o mereu de la tine, îmbrățișarea și căldura ta, să te vegheze, să te binecuvinteze, dănuța mea!
astăzi, mâine și mereu.
(ps. și pe mine mă zdruncină fântânile alea, de parcă altcineva le-a scris).
De ce ar trebui să aştept aprobarea cuiva în care nu am strop de încredere ca să pot fi aşa cum sînt de obicei? De ce să fim “buni” la comandă doar două-trei zile pe an? Poate fiindcă majoritatea oamenilor Nu sînt aşa, iar în alea două-trei zile de “răgaz” doar îşi creează iluzia de a fi buni şi altruişti ca să le mai crească un pic egoul deja zgîrietor de stele. Imensă ipocrizie văd eu în asta şi tare mă doare sufletul. De ce n-am fi buni 364 de zile pe an din proprie voinţă şi într-o “defectă” zi să ni se permită să fim animalele care sîntem – dacă vrem asta…? Da, ştiu: sistemul. Întotdeauna sistemul e de vină. Noi nu, niciodată.
da, așa este dragoș și cumva am simțit nevoia să spun astăzi ce simt eu… iar eu simt că ne iubim prea puțin. pe noi și pe ceilalți.
Înţeleg… Să facem ce putem în condiţiile date… E ceva faţă de nimic. Dar nu e de ajuns pentru a îmbuna lumea, şi aici e durerea cea mare.
Cred că dacă i-am iubi pe ceilalţi cu adevărat, iubirea asta s-ar răsfrînge automat şi asupra noastră, n-ar mai fi nevoie de nimic altceva. Dar pentru asta fiecare om are nevoie de acea linişte şi împăcare care să-l facă atît iubibil cît şi iubitor. Ceea ce societatea, sistemul, nu ne permit. Şi atunci… ne mulţumim să facem din “dînsul” bici şi ne-ar plăcea să mai şi trosnească…
societatea și sistemul n-au nicio treabă cu iubirea de sine, dragoș. aici intervine educația, cutumele, tarele… și biserica.
acel perpetuu: nu merit și trebuie să.
Iubirea de sine e inerent subiectivă şi deci supusă unor erori majore. Eu consider că abia atunci cînd iubirea celorlalţi se reflectă asupra noastră ne putem evalua cît de cît obiectiv. Altfel putem cădea în păcatul de-a ne crede buricul pămîntului cînd de fapt nu avem valoare nici cît un buric găurit.
Da, există şi varianta expusă de tine, cea a subaprecierii personale, şi tocmai acolo intervine cel mai important părerea celorlalţi.
eu cred, dragoș, că este o diferență între ego (a te crede buricul pământului) și a te iubi pe tine cu adevărat, profund, total ,chiar smerit dacă vrei.
și de la iubirea de sine din urmă pleacă și iubirea de ceilalți, căci cum altfel ar fi porunca cu iubirea față de aproapele?
Apoi nu ştiu cum e cu poruncile, că io am o problemă cu autoritatea.
Dar cred că acolo s-a exagerat în condiţiile vremurilor respective şi poate speculînd defectele native ale fiinţei umane.
Eu pe mine nu mă pot iubi, conştient fiind de multele defecte ce mi-au fost ursite, însă pot iubi umanitatea în imensitatea ei, numai de mi-ar da un semn că-i pasă. Poate-oi fi io defect, că – na! – cine-i perfect.
aș vrea să-l cunosc și eu pe mr. perfect.
Îl poţi întîlni oricînd – în imaginaţia ta.
nu știu dacă are vreun haz, dragoș. prefer imperfecțiunea, are ceva profund uman în ea.
Nu garantez hazul, dar ar fi o experienţă revelatoare cel puţin pentru o posiiblă poveste utopică despre societatea perfectă.
Altfel, nu ştiu dacă “cubul” lui Nichita ar putea fi un etalon pentru o societate care se îndepărtează parcă cu obstinaţie de perfecţiunea care i-ar putea aduce uşurarea, liniştea, serenitatea mult-dorită şi mult-aşteptată timp de milenii.
ar putea fi un personaj interesant, cred. o să mă gândesc la asta, dragoș.
Să ai spor la gînd şi faptă, dară!
mulțam fain!
Ce minunată e povestea rucsăcelului roşu! Trebuie neapărat să i- o citesc şi lui Alex, după ce termină de învățat la istorie despre civilizația greacă… Cred că-i va plăcea tare mult. Seară de poveste să ai, pisic!
ooo, civilizația greacă! <3
Nu-mi plac sarbatorile religioase. impuse de oameni. Sunt toate subiective, comerciale si faustuoase. As prefera ca fiecare zi din viata, sa ne fie tuturor multumire, bucurie, pace, fericire, dragoste si zâmbete pe fata, trezind la viata în fiecare dimineata, copilul inocent dinlauntrul sufletului nostru, eliberându-l din închisoarea întunecata în care, cei mai multi adulti, l-au uitat, l-au ignorat, l-au asfixiat, cu nonvalorile impuse de o ratiune adormita, a unui sistem mort…
Noapte buna, draga “pisic pervazier !”
cumva aș zice că suntem pe-aceeași lungime de undă, iosif: eu iubesc crăciunul pentru simbolistica și amintirile din mine, pentru copilul care sunt. pe el îl celebrez de fapt, nașterea și renașterea lui.