azi, toamnei i se năruie norocul,
ca un stindard de lacrimi și de vânt,
azi mor tăcerile și văd arzând
cuvintele. ce inutil e totul!
azi, toamnei i se năruie lumina,
sub vânturi reci, de amăgire
azi plâng cu vorbe arse, de iubire
și azi privesc cum arde totul
azi, toamnei i se pune glugă
cenușă, giulgiu, lumânare
și te privesc și știu că doare
copilul meu cu chip de slugă.
azi, toamnei i se năruie lumina
ca și atunci mai tremur și te spun,
te-aud și te aud plângând,
și știu că te-am pierdut pe totdeauna.
azi, toamnei i se pune cruce,
cătușe nu, că nu e vinovată
de focul care încă arde
și-n focul ei viețile-și duce
departe, dincolo de amintire,
te chem cu vorbe arse-n prag
azi, toamnei i se schimbă-n brad
un nume, o tăcere, o iubire.
Azi, toamnei… frumoasă odă i-ai adus…
Si arderile, Doamne, încă n-au apus.
nici nu vor apune vreodată, dana.
din păcate, ceea ce smulge focul, nu apune și doare, doare mult.
Norocul ăsta năruit în toamnă ne va mai bântui o vreme. Poate-o viaţă…
viața care nu mai este, potecuță? greu de știut… greu.
Versuri ce reflecta o încarcatura sufleteasca apasatoare, dureroasa, pline de melancolia si regretele trecerii timpului pierdut în primavara si vara vietii.
Dar lasa ca trece ea, aceasta iarna, iar razele de Soare din primavara va înverzi si înflori pamântul, trezindu-se la o noua si splendida renastere vitalizat de apa rezultata din topirea zapezilor albe, ce au tinut semintele înghetate sub plapuma protectoare de nea, seminte care vor germina umplând pamântul de culori vii si parfum de viata noua .
O zi superba, draga psi !
da, iosif, cristi era în primăvara vieții acum doi ani, când un foc l-a smuls din ființa lui. ca pe mulți, prea mulți alții.
și chiar dacă a mai trăit până în decembrie… de fapt murise. și nu, nu l-am cunoscut, aș fi vrut să mai am ocazia asta, eu am cunoscut doar durerea celor de lângă, oameni dragi mie. pentru cristi, primăvara n-are să mai vie niciodată, pentru noi, ceilalți…
Am ajuns să mă tem de scrisorile tale către prieteni, sînt prea grele uneori. Nu ştiu cum de le poţi duce pe toate. Eu nici nu îndrăznesc să le (mai) scriu pe ale mele. Mi-atîrnă deja multe doruri şi regrete de franjurile inimii.
Mă cutremură toamna ta. E un sfârșit, nu un preaplin. E ștreang greu, e condamnare, e ușă închisă. E întuneric în perfectă antonimie cu următorul anotimp alb, diafan. Știu că iubești iarna. Deci toamna e un fel de final. Zguduitor. O cortină metalică ce cade dramatic peste orice vis de frunză care ar îndrăzni culoare.
apoi, dragoș, e un singur prieten căruia i le scriu. le citește? habar nu am. e aproape? cu certitudine da, chiar dacă ne despart lumi. dar continui să le scriu…
așa cum spui tu, em, toamna este o moarte, da. deși aș fi vrut să nu.
iarna? a venit deja, și-a trimis trei soli de vânt și de alb (cum mă așteptam) și, oricum, e în mine. așa cum știi. 
Uneori destinatarul se mai confundă, că ‘prieten’ e un nume comun şi uite aşa ajung şi alţii să-ţi simtă scrierea prin vene…
Sper totuşi să ajungă şi la destinatarul original.
păi prieten, dragoș, e cel la care ajunge scrisoarea, indiferent de la cine a pornit gândul. nu?
Păi cam aşe-i.