despre oameni şi poveştile lor

scrisori către un prieten: sunt zile în care cred

zile în care credsunt zile în care cred că lumea aceasta mare, așa cum ne-a fost dată, cu zbaterile și cu urletele ei, cu smoala și cu cenușa ei, lumea aceasta atât de strâmbă, este singura, cea mai potrivită pentru întâlnirea noastră. căci de-am fi fost mai fericiți, mai adânc înfipți în bucuriile noastre mărunte (ce palide și mărunte ne-au rămas toate cuvintele, știu) am fi fost mai puțin atenți și mai închiși, poate mai egoiști. poate, zic, pentru că durerea îți ascute simțurile, e ca un câine mereu de strajă, gata să sară la beregata oricui ar aduce liniștea. pentru că noi, prietene, ne-am născut hăituiți, purtând umbre și răni gata deschise, purtând toate bolile unui sânge bolnav.

sunt zile în care cred că există leac pentru noi. acele zile în care îți scriu, cu oboseala propriilor mele cuvinte. uneori, vezi tu, mă întreb de ce scriu. de ce continui să o mai fac și de ce, refuzându-mi lumina, îți amintesc mereu că ai datoria să scrii, să scrii, să scrii. și-mi vine să-ți trimit foi de orez și pensule, frânghii care să te lege, să te țină deoparte de falsitatea oglinzilor prin care te văd alții și să fii doar tu, tu și cuvintele tale, inima aceea mare și frântă în care bat nebunește o mie de  lacrimi. cele mai frumoase cuvinte se nasc din urlet, știu. pentru că scrisul însuși este un urlet. de cele mai multe ori în pustiu.

sunt zile în care cred că da, vom zâmbi cândva, la capătul fiecărui cuvânt, oricât de mult ne va durea asta, așa că îți scriu acum, în zorii altei zile dintre multele oarecare, că aștept, aștept să ni se nască cuvintele ca un urlet, ca un strigăt, ca o întoarcere în noi înșine. fără să fim mai fericiți, eliberându-le din noi, vom fi mai întregi. și chiar dacă lumea aceasta oarbă și surdă va rămâne la fel, noi ne vom fi schimbat deja, e în firea noastră.

sunt zile în care cred că lumea aceasta mare, așa cum ne-a fost dată ea este o lume numai bună de scris ceea ce ochii văd și inima aude. așa că, prietene, e timpul să ne apucăm de treabă, să lăsăm deoparte și smoală și cenușă și să ne regăsim harul și pe noi înșine. sunt zile în care cred în cuvinte. ale noastre. azi. și de ne va fi dat din nou să mai scriem împreună vreodată, am să-ți spun din nou că în orice faci și oriunde mergi să ai grijă de inima ta. porți cu ea, în ea, poate palide și mărunte, acele cuvinte prin care ești mai mult decât pot oglinzile să te încapă. eliberează așadar câinii și lasă cerneala să curgă. de data aceasta voi fi alături de tine.

pentru că sunt zile în care cred. în fond, în mine doarme o pisică. happy

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “scrisori către un prieten: sunt zile în care cred

  1. Mîţa parleşte de cîinuri. Hait, am trăit s-o văd şi pe-asta! tongue laughing

    Ştii, sînt zile în care cred că cele mai bune cuvinte sînt cele de oţel, ascuţite pe polizor, care crapă în două lemne şi ţeste deopotrivă. O, da, o lume binară, unde e doar adevăr şi falsitate decapitată.

  2. tare îmi pare mie, dragoș, că adevărul e cel decapitat de-o vreme. de mai lungă vreme… sad
    ps. vorbesc și de lupi câteodată, să știi. big grin

  3. Păi da, că io vorbeam de lumea ideală, care nu se află aici, pe planeta asta şi nu s-a afla, probabil, niciodată. Ne zbatem în smoală încinsă şi cenuşă, aşa cum spui – la ce ne mai trebuie alt Iad?
    Ş-apoi nici lupii nu mai sînt ce-au fost…

Comments are closed.