am învățat că oamenii fac cele mai bune alegeri pentru sine la un moment dat. chiar dacă din exterior par greșite, ele sunt cu siguranță cele mai bune. ca și cum ai face un aluat din câtă făină ai.
am învățat că oamenii percep realitatea prin filtrele proprii. de la înălțimea fiecăruia, din experiența de viață a fiecăruia, din cunoștințele fiecăruia. și este bine așa. unii se mai miră de un cartof, alții cred că legumele acestea cresc în copaci, alții nici nu știu ce gust au.
am învățat că, dacă deschizi ochii mai larg, dacă ciulești urechile mai mult, dacă guști din sare și din zahăr mai cu atenție, dacă ești mai deschis către cunoaștere și învățare, s-ar putea să descoperi că da, sunt cartofi care cresc în pom. poate că se numesc altfel, poate că da.
am învățat că pentru zâmbetul meu sunt responsabilă doar eu. ca și pentru umbră. și știu, am învățat și asta, ca să lași umbra în urma ta nu este de-ajuns să stai în lumină. e nevoie acolo de iubire, de acceptare, de flexibilitate.
am învățat că ceea ce s-a întâmplat ieri nu poate fi schimbat, că nici nu trebuie să încerci, doar să accepți cu asumare și curaj. rănile se închid când privești la ziua de astăzi, la acum, conturându-l pe mâine. ce a fost, a fost, în trecut rămâne.
am învățat să vorbesc prin tăcere. și-mi iubesc plecările. ele fac parte din procesul meu de a crește, de a merge pe drumul meu, este o alegere și e cea mai bună.
am învățat că cea mai ușoară formă de comunicare este prin întrebări. să te întrebi ce-ai vrut să spui, dar mai cu seamă să-l întrebi și pe celălalt. întrebările te ajută să înțelegi, să te pui în papucii lui cum s-ar zice. poți înțelege, dar nu e treaba ta să salvezi. empatie.
acum știu să aud. acum știu să fiu mai curioasă. am învățat că cea mai bună ”armă” este un zâmbet și că, doar cu puțină flexibilitate dacă adaug, lucrurile sunt mai simple decât par.
mai am de învățat. despre mine. alerg pe linia timpului și râd. sunt recunoscătoare soarelui și lunii pentru că se completează atât de frumos. sunt recunoscătoare celui de lângă mine. mai am de învățat. și e bine. în fond este cea mai bună alegere.
am învățat că … happiness is an inside job. și sunt recunoscătoare.
sunt doar câteva gânduri în prag de toamnă. gânduri care mă duc înspre îmbrățișări și oameni care îmi vor rămâne mereu aproape de suflet. și de-ar fi să o iau de la capăt, aș învăța din nou. cu ei și de la ei. despre o artă de a făuri oameni și pe mine în primul rând. în fond, a fost cea mai bună alegere.
E înțelept și ușor trist tonul tău. Ai învățat lucruri minunate și pari un om extrem de echilibrat. Ai ales niște exemple foarte bune în text. Ce mult contează să te cunoști pentru a te ajuta pe tine și pe alții, ce mult contează să… înțelegi.
Interesant cursul la care faci trimitere.
S-ar parea ca ti-ai facut bine ‘temele’ pâna aici,însa scoala vietii continua,iar esential ramâne testul final si examenul de licenta…
Mult succes si întelepciune la toate testele si examenele vietii pâna la absolvirea cu brio a scolii obligatorii în care suntem cu totii înscrisi…
Citind toate astea, constat încă o dată că sunt atât de multe de învăţat, de descoperit, de încercat. Să laşi umbra în urmă şi să crezi că astfel eşti în lumină… superb!
trist? de ce ți se pare trist, em? dor există și recunosc, dar există și bucurie în mine: știu că acei oameni despre care vorbesc sunt în inima mea.
cu siguranță că școala va continua, iosif. mult succes tuturor!
știi, potecuță, mai mult sau mai puțin metaforic, chiar așa facem cu toții. de cele mai multe ori.
apoi… apoi învățăm.
ai trecut prin câteva dintre cele mai studiate ”drawbacks” de către psihologii occidentali
povestea cu ”happiness is an inside job” e clară încă din secolul trecut – după secole-milenii de dezbateri filo-psiho-socio, s-a stabilit că fericirea e o problemă de interiorizare (iar nefericirea e tributară unor aspirații către relativități exterioare, deseori nerealizabile)
cred că mi s-a făcut dor să recitesc ”Jurnalul fericirii” (N. Steinhardt), deși Fericirea lui chinuită e prea des filtrată prin sentimentul religios, iar eu mă mișc printre dogme în vârful degetelor de la picioare (culminând cu dogma egocentristă, căreia îi suntem cu toții slujitori, volens-nolens)…
uitasem ce bine e să scrii
Hi, Life of PiSI!
ioooi, miai! ce mă bucur să te ”văd”
atâta de mult că n-aș reciti deloc jurnalul fericirii. și, apropo de inside job, eu o traduc ca fiind treaba mea, nu neapărat o chestie interioară, cât a mea. ca și scrisul meu. oare o să termin vreodată poveștile care stau prin caiete? this is an inside job. 
Dacă e să vorbim despre caiete, eu prefer să nu mai dau de lucru tăietorilor de lemne… totul e în drafturi online … atât de vechi și ele, se sparie gându’, parol!
eu rămân la caiete pe motiv că mi-s accesibile la orișiceoră.
netul… sunt zile când mi-e atât de departe! 