strada din românia. așa a arătat piața victoriei seara trecută, pe la ora 21, când tinerii și-au luat țara înapoi, aducând cu ei lumina. și-atunci, în murmurul imnului și-n foșnetul sufletelor, ochii cerului s-au limpezit ca întâia oară. la bucurești, la cluj, la brașov, sibiu, timișoara, ori craiova, la iași ori la bacău generația facebook ne-a arătat strada din românia, generația tinerilor.
sunt zile bune de când privesc de pe margine strada din românia. la televizor, pe facebook, în discuțiile cu oameni care au argumentul necesar pentru a-mi lămuri întrebările (mă refer aici la avocați care cunosc codul penal cu mult mai bine decât aș face-o eu, că doar de la ordonanță s-a iscat totul). încerc să înțeleg, să aud, dar mai cu seamă simt emoția. ar fi și cam greu să n-o simt cum curge prin vene, atât e de frumoasă.
aseară m-am dus la culcare cu sufletul greu de un gând nou, acela că am îmbătrânit și cu un alt gând, acela că trebuie să-mi cer iertare acestor tineri frumoși pe care țara aceasta i-a blamat de atâtea ori că pierd vremea prin cluburi ori că refuză să voteze. aseară, într-un târziu, când strada din românia și-a adus cu ea lumina, am înțeles. și mi-am amintit, cu amar, de strada mea, aceea de demult, ba chiar am șoptit în gând, bătrânește, că pe vremea mea….
pe vremea mea, strada din ro-mânia era plină de ură. anii copilăriei noastre, cu cartele și cozi, lăsaseră semne pe care le căram în spate ca pe niște bolovani, așa că am ieșit în stradă cu ură și furie. ne văzuserăm părinții istoviți, ne văzuserăm copilăria risipită pe stadioanele adulației și ne treziserăm cu spaima că ne va trece viața fără să știm că se poate mai mult, că putem cere asta.
pe vremea mea, strada din ro-mânia era mult mai naivă, iar libertatea însemna cel mult norocul de a trece granița, pe furiș, cu un sac de noroc în spate. sau nu. așa că am ieșit, am ieșit bazându-ne pe ceea ce ni se spunea șoptit, pe la colțuri, până la primele gloanțe. abia atunci când cerul s-a înnegrit, abia atunci când zgomotul gloanțelor s-a sădit în suflete pentru totdeauna, am înțeles. peste furie și ură s-a pus frica, o frică grea, apăsătoare, dureroasă. apoi au venit minerii… pentru prima oară am auzit oasele zdrobindu-se.
strada din ro-mânia de-acum arată cu totul altfel și este firesc să fie așa. o altă generație, o cu totul altă mentalitate. strada de-acum e formată din tinerii ai căror părinți s-au zbătut să trăiască atunci când fabricile au fost culcate la pământ. strada de-acum știe dorul de părinții plecați la muncă prin lume, strada de-acum privește cu nepăsare spre punctul de pensie. ei știu să aducă lumina cu ei, acea lumină aprinsă tocmai de la telefoanele pe care îi certăm adesea că le butonează prea mult, ei știu că oricât ar învăța, țara nu are prea multe să le ofere, dar o fac, sunt absolut sigură că o fac, dovadă și mesajele lor, explozia de creativitate, de frumos, de umor, explozia aceasta de emoție copleșitoare, de empatie și solidaritate. strada din românia de astăzi este mult mai mobilă și mult mai stăpână pe sine, ea nu cere nimic și dă în schimb… lumină.
probabil că imaginile de ieri seară mă vor urmări multă vreme. fără să fiu un om al străzii de astăzi din românia, am înțeles aseară, târziu, ce tineri frumoși are țara asta. și le mulțumesc. este vremea lor.
psi, <3
sonia… am plâns, recunosc.
Ura este. Este acolo. Doar că de data asta știm cum să lucrăm cu ea și ne ajută. Nimeni, sub nici o formă, nu va uita de leprele astea. Și s-a mai priceput ceva. Că trebuie să lăsăm conflictul între generații deoparte și noi, ăștia de 40 spre 50, să predăm țara lor, celor de 20-30. Pentru că vine vremea când n-o să mai putem noi să stăm cu ochii pe ea și cineva trebuie să o facă. Ei, o să fie un transfer de putere fără supărări, așa cum și trebuie să fie. Mai departe o să le urăm succes și o să venim și noi de câte ori va fi nevoie, din ce în ce mai obosiți, dar sper că din ce în ce mai mulțumiți cu alegerea făcută.
Democrația nu se câștigă acasă. Niciodată. Și asta pentru că democrația este ceva public, treabă pe care unii se pare că nu o pricep nici la ora asta.
zici tu bine, acolo, bogdan, zici tu bine. există și ură, dar una cu mult mai bine canalizată decât am făcut-o noi, în tinerețea noastră. o să fie un transfer de iubire, unul tare frumos, am încredere că da.
Şi eu am plâns în perioada asta. Şi nu o dată. Şi-am vrut să scriu şi nu m-am simţit în stare. Uite că tu mă mobilizezi.
Empatizez cu aceasta mare emotie, mi–e sufletul greu si plin si usor, in acelasi timp, pentru ca speranta in mai bine il lumineaza. E vremea lor, cum bine zici, au dreptul sa-si ceara un viitor mai sigur intr-o tara mai curata, din toate punctele de vedere. E bine sa nu uitam.
Am plâns prima dată când s-a intonat inmul, duminică seara. Apoi când sibienii de la CSU au strigat Acolo este ţara mea, apoi aseară la lumini şi acum la textul tău. Mulţumesc!
este cam greu, dana, să nu empatizăm cu ei. așa cred eu, care m-am analizat pe toate părțile.
eu mulțumesc, potecuță. împărțim aceeași lacrimă.
A fost cu adevărat emoționant. Acum sper să nu iasă la iveală sau să rămână în locul luminilor resentimente și trivialități, brusc în ultimele două zile ne-am cam îndreptat energiile negative unii împotriva altora în loc să rămânem obiectivi.
politizarea, hapi, scoate la iveală și resentimente. cumva, fără să fiu de-o parte ori de alta a manifestărilor, eu zic că politizarea și ura direcționată au fost mereu argumentul celor de stânga. eu sper ca direcția manifestațiilor, aceea împotriva corupției, să rămână una la fel de frumoasă.
Vibrația a ajuns și aici. Mi s-a făcut pielea de găină. Fratele meu și cumnata mea au fost în stradă, la Cluj. Și eu am împărțit lacrima cu voi.
eu am fost acasă, sava, acasă tocind pentru un examen și respectându-mi promisiunea făcută după un decembrie sângeros. acum însă văd că lucrurile iau o turnură care îmi place mai pușin: politizarea.