crengi mari, de gheaţă. pe sub ele, ca prin porţile uitate deschise de vânt, gândurile trec ţinându-se fragil de mână. adunate. că m-ai chemat înapoi, prin noapte, ştiu. te-am auzit în vreme ce ochii mi se albeau încă, de dorul luminii.
– ai să te întorci?- mă întreb- ai să te întorci, suflete, acolo unde te cheamă?
de o vreme mă privesc tot mai curioasă şi mi-e gerul tot mai acasă.
spune-mi un cuvânt care să nu fie numele meu. poate am să te cred.
– ai să te întorci, suflete?- de undeva, din amintiri, o voce îmi spune cald ceea ce am ştiut mereu: să te sui în căruţa în care te cheamă. şi dacă nu?- mă întreb iar- dacă nu, poate că am să merg pe jos.
crengi mari, de gheaţă, tivesc cerul. poate că am să mă întorc. cândva.
iarna mă ţine în braţe. alb.