laibăring. știu că acest cuvânt există numai în mintea mea și îl folosesc cu precădere ca acum doi ani. laibăringul ca pasiune. motiv să te trezești cu noaptea în cap și să pui pe andrele gânduri, să le amesteci cu ață și să le dai apoi drumul prin lume. laibăringul ca bucurie, aceea de a dărui cuiva apropiat ceva făcut de mâinile tale. de fapt tricotatul, ocupație considerată de mulți desuetă, ba chiar anacronică.
îmi place să tricotez. o fac cu drag și mă mir de fiecare dată când cineva îmi spune că este… o pierdere de timp. pentru mine este cu totul altfel și trezitul cu noaptea în cap ca să scriu, se împletește frumos cu pasiunea aceasta apărută puțin mai târziu și pe care o numesc laibăring.
am învățat să tricotez ca fiecare dintre noi, în copilărie, la acele ore de lucru manual. și ca s-o spun pe cea dreaptă, în copilărie eram un antitalent și încă unul mare de tot. îmi amintesc că ne pusese tovarășa (la care mă zburleam de fiecare dată, cred că era o antipatie reciprocă pe-acolo) să facem un fular, iar mama îmi cumpărase o lână roșie, frumoasă și eram într-un fel fericită de ceea ce avea să iasă din mâinile mele, doar că cea de la care ar fi trebuit să învăț eu tricotatul, mama mea, este stângace, așa că debutul meu în laibăring a fost unul complicat, iar fularul și-a cam pierdut pe drum din ochiuri și eu din răbdare. până la urmă mama a fost cea care a făptuit lucrarea acelui fular roșu și eu m-am lăsat păgubașă. era prea complicat pentru mine!
au trecut ceva ani, ceva jocuri și zeci de cărți până când am descoperit o carte de… laibăring cu imagini și am învățat efectiv să tricotez după acele imagini, urmărind pas cu pas, cu o răbdare aproape mirabilă, întregul proces. apoi totul a devenit o joacă, ceva atât de simplu încât părea firesc, deși mai aveam probleme cu uniformitatea lucrului și priveam cu jind la operele mamei.
pe urmă, când explozia de produse a umplut rafturile magazinelor, laibăringul a devenit mai puțin interesant și pentru câțiva ani am lăsat deoparte andrele, lâne și proiecte. totul are un timp al lui, cred, chiar și laibăringul pe care, dacă îl înveți, e ca mersul pe bicicletă: ți-l amintești oricând.
de ce laibăring? pentru că îmi place. îmi place liniștea dimineților în care firele se așează frumos pe andrele, ba chiar și lui maya îi plac aceste momente în care fură gheme, andrele (în traducere asta se numește participare activă, da?). de fapt tricotatul a fost folosit ca și scrisul, în terapia depresiei și se știe că reduce riscul bolilor cardiovasculare, al stresului, îmbunătățind chiar performanțele la matematică ale elevilor (cei care sunt pasionați de laibăring știu deja că există un model de tricotat care folosește teorema lui pitagora). tricotatul se pare că e de ajutor în tratarea unor boli ca alzheimer ori artrită, reduce presiunea sangvină și riscul de demență. pentru mine laibăringul înseamnă bucurie, bucuria de a face ceva cu mâinile tale pentru cei apropiați, de a dărui ceva gândit de tine, așa că acum, înainte de sărbători sunt extrem de ocupată cu asta.
mai spun doar că am descoperit odată cu pasiunea aceasta două magazine dragi: atelierul domniței și magazinul dianei de unde mă aprovizionez mereu cu fire și cu unelte de tricotat. de fapt, datorită dianei am setul de andrele interschimbabile de la knitpro, o minunăție de andrele care au printre altele talentul de a lucra singure. make laibăring great again… și da, cele mai frumoase proiecte de tricotat (e plin internetul de ele) tot de la rusoaice vin.
vouă ce vă place să faceți? și mă laud cu câteva dintre proiectele realizate în acest an.
Alea-s andrele din lemn sau din plastic, în prima poză? Eu am lucrat numai pe metalice. Cu circularele nu m-am descurcat niciodată.
Costumaşul pare model mexican sau peruvian, acolo întîlneşti asemenea amestecătură de culori în forme geometrice. Bluza (?) la care lucrează Maya pare drăguţă dar se vede prea puţin din ea.
Îmi plac bluziţa oranj-mov şi faţa de masă (?) circulară cu colţuri.
Chestia aia cafe-au-lait (se vede ce mă pricep la ţoale femeieşti! ) ar merge foarte bine pe alb, pe mov sau – mai îndrăzneţ – pe roşu.
Mnoh, cam asta fuse analiza pe poze. Cred c-ar trebui să reiau şi eu îndeletnicirea asta meteorică a copilăriei tîrzii, poate mă scapă de neamţu’ ăla… cum îl chema, oare… a, da: nenea Alz.
Keep up the good laibăring!
andrelele cu care lucrez, interschimbabile (adică schimbi firul circular după dimensiunea materialului ori chiar andrelele dacă e necesar) sunt de lemn de mesteacăn cu vârfuri metalice. de când am descoperit trusa, doar cu ele lucrez, sunt incredibil de ușoare și de spornice, dar au și costat ceva. ce vezi tu la maya în lăbuțe este andreaua ei personală (de plastic) cu care încerc s-o ademenesc să se joace ca să-mi lase mie lucrul în pace. costumașul este model entrelac (la el se folosește teorema lui pitagora) și-l găsești cam peste tot, doar că necesită o tehnică specială de lucru, de unde și matematica. ce vezi oranj cu mov este un pulovăr de bebeluș lucrat pe un model rusesc și ce numești față de masă este un șal de lână. cât despre poncho este roz, un roz gri și da, am lucrat același poncho și pe roșu închis și arată foarte bine pe ambele.
și așa arată uneltele mele:
Pfuaii, ce te pricepi tu şi ce lucruri frumoase faci! Bluza aia e demenţialăăă!
Nu mă ştiu. M-a învăţat bunica în copilărie şi ştiam aia cu unu pe faţă, unu pe dos şi unu pe faţă două pe dos. Acum nu mai ştiu nici atât.
Îmi amintesc că în şcoală, la lucru manual, am avut de cusut pe o faţă de masă un model de Crăciun. Ghici cine a luat 10 şi pe munca cui? Da, eu, pe munca bunicii ops:
Haha, pînă la urmă am nimerit ceva mexican: poncho! Să mă fi bătut şi nu-i nimeream denumirea, că eu şi moda sîntem într-un paralelism perfect.
Tot zic că şalul ăla ar fi perfect pentru măsuţa mea rotundă din hol. Dar ar fi păcat de el, că iarna ţin niscai flori acolo şi s-ar strica imediat. (glumesc, desigur)
Dacă-i vorba de matematică atunci mai bine renunţ la laibăreală, că deja mi s-au încreţit neuronii de la progrămele. Nu se poate ceva mai simplu, aşa, pentru oameni simpli ca mine?
Interesantă trusa, deşi nu prea pricep cum se (dez)asamblează. Sînt curios cum se îmbină vîrful cu corpul şi cu firul circular ca să nu agaţe firul de lucru. Ştiu că maică-mea avea probleme de mult de tot cu “jucăriile” alea scurte circulare cu fir de plastic fix, care cînd se crăpa un pic la îmbinare îi agăţa firul şi se enerva, apoi trebuiau aruncate că se rupeau de tot. Tehnica asta modernă o fi inventat ceva mai durabil sau tot pe model “chinezesc”? Oricum, aşa de la distanţă arată bine. Da’ să nu-mi spui preţul, te rog, că încerc să mă feresc de emoţii puternice şi atacuri de cord.
No, spor la treabă ţie şi joacă plăcută lui Mayuşka!
care bluză, potecuță? că eu văd doar laibăre! deși și pe tine te nota după munca altcuiva? bund de știut!
bree, dragoș, șalul ăla e mândria mea! cum să-l facem față de masă? cât despre matematică, e cum am mai zis: teorema lui pitagora, adică simplu.
tocmai problemele de care zici tu le elimină andrelele interschimbabile: se asamblează prin înfiletare și au o cheiță care blochează filetul frumos, așa că scăpăm de clasica agățare ori, mai tragic, ruperea firului taman când lucri mai cu spor. (chestie care mi s-a întâmplat de n-șpe mii de ori de îmi venea să deșir totul).
no, spor avem, am terminat dimineață un șvetăr și ne uităm în jur ce să mai împletim până de crăciun: un șal – două, niște fulare ori încă un șvetăr? sau poate o rochiță de prichinduță?
No, laibăr că nu ştiam să-l strig.
Daaa, mă fac vinovată de asta. Bunica a fost premiantă la lucru manual cât am făcut eu asta-n şcoală.
ca și mama mea, potecuță! să-ți spun că peste ani am cusut goblen pe diagramă ca apucata? de unde în copilărie țineam acul ca pe un topor!
Da, psi dar tu ţi-ai revenit. Eu încă nu mi-am depăşit condiţia
revenit? eu cred că am căzut fix în cealaltă extremă, potecuță! dar îmi place așa de mult!!! ioooi!
Mama lu’ Pitagoraaaaa…! Mama lu’ Pitagoraaaaaaaa…! Uite, băiatu’ dumitale nu mă lasă-n pace nici măcar la laibăreală!!!
De ce crezi că te zgămîi io cu şalu’ cela? Păi şi mie îmi place, parcă e explozia unei supernove. Şi na, merită discutat şi lăudat, dacă-i frumos.
Ia să-mi faci şi mie o poză macro cu încuietoarea ceea, să priceapă mintea mea care cum vine, că mă roade curiozitatea. Cine ştie, poate mi-o face Moş Crăciun cadou vreo trusă de-aia şi-un coş de gheme, să-mi meşteresc şi eu un fel de poncho. Că deh, ce-şi face omu’ cu mîna lui… lucru manual se cheamă. Adică… laibăreală.
Eu ce să-ți mai spun?!? Că mi- ar fi trebuit un an să termin doar acel poncho sau că atunci când am văzut pentru prima dată trusa ta de lucru am crezut că sunt pixuri și tare m-am mirat pentru că știam că folosești stilouri. Spor la lucru și lucruri! ☺
apoi sunt pe youtube filmulețe cu interschimbabilele astea, dragoș!
conectori
pe poncho-uri (că tu le știi pe amândouă și de pe feisbuc, dana) le-am lucrat fiecare într-o lună. dimineața și, uneori, seara (pentru că mă plictisesc să mă uit la tembelizor și mi se pare că stau degeaba). dar eu cred că totul ține de fiecare, până la urmă eu am spus și o să mai spun: mă relaxează teribil asta! și ”scriu” în minte atunci când tricotez.
Au tu nu ştii că alde guglă cu copchiii lui au interdicţie la mine de o vreme? Da’ nu-i bai, m-oi dumiri io cumva. Mulţam de poză, ceva-ceva pricepui da’ mai am de săpat. Oi fi în perioada de… blondă.
în poză e fix esența, dragoș: adrelele au la capăt un filet interior în care intră capătul cu filet al cablului, se sucește bine până la capăt, apoi se introduce cheița și se fixează. iar când termini de lucrat, faci operațiunile invers. mă surprinde că știi să tricotezi, soțul meu se uită la mine pe jumătate amuzat când mă vede…zice că-s sora lui miss marple.
Ei, prea o dăm în tehnic acuma. Probabil că am eu ceva la căpuţ şi trebuie să mi se explice lucrurile într-un mod diferit de… normal. Dar e OK, am intrat pe site-ul din UK şi am văzut acolo mai mult decît mi-aş fi dorit (recte preţurile). Cred că Moş Crăciun mi-ar trage numai cizme-n kuhr dacă aş îndrăzni să-i cer aşa ceva.
Nu-mi mai aduc aminte exact dar cred că era prin ’77-’78, adică imediat după cutremur cînd taică-meu a dat jos casa care crăpase şi-a reconstruit-o iar eu am locuit cu bunica şi mătuşa pentru o perioadă mai lungă. După ce citisem tot ce era interesant în micul raft cu cărţi şi-i completasem mătuşii Rebusurile pe care le păstra pentru “atunci cînd va avea timp liber” , trebuia să mă ocup cu ceva ca să nu mă plictisesc, aşa că, răscolind casa cu o curiozitate pisicească am dat de croşete şi andrele. Te descurci cu ce ai, nu? Aşa că am învăţat foarte repede să mă joc cu firele, deşi din mîinile mele n-a ieşit mare lucru decît nişte bentiţe de păr care se purtau pe atunci (gen Ilie Năstase) şi vreo două cravate croşetate (pe care încă le caut prin casă spre aducere aminte dar nu le găsesc).
Cam în acelaşi timp am început să umblu şi la maşina de cusut care fusese unealta bunicii în tinereţe (a fost croitoreasă privată), ceea ce mi-a folosit mai tîrziu cînd am croit şi cusut – din mătase naturală – rochia de cununie a fostei soţii, după ce între timp mă mai jucasem cu un tricou şi o cămaşă copiată după alta adusă de maică-mea de la fabrică (cred că încă o mai am pe undeva, copia).
Cred că, una peste alta, întotdeauna mi-a plăcut să creez, m-am simţit extraordinar văzînd că din mîinile şi efortul meu s-au născut obiecte – fie ele utile sau doar de fantezie. Păcat că viaţa m-a deviat către o aproape-inutilitate, cu timpul. Şi cine ştie ce-o mai fi de-acum încolo, cît o mai fi…
am prins o promoție când am cumpărat ”trusa de scule”, dragoș. de croitorie știam, mi-am mai zis povestea câteva ori.
Ete, vezi că am nevoie de laibăreală!? Deja mă trage de mînecă zdravăn neamţu ăla!
Norocoaso, la tine a venit Moşu’ cumva!
dacă moș crăciun e rudă cu portofelul meu, atunci s-ar zice că astă primăvară o vinit.
îți trimit andrele de plastic dacă vrei și nește lânuri abandonate. ca să-l alungi pe neamțu mic, zic.
Păi la vîrsta noastră cam ăla-i Moşu’, deh.
Nu te lua după mine, că io am glumat p-acilea. De treabă încă mai am cu fiarele, doar chefu’ lipseşte. Şi-apoi de-a fi cîndva, andrele găsesc într-un sertar bătrîn iară aţe or mai fi pe la mătuşă-mea. Da’ s-ajung io la starea aia şi să mă mai ţină ochii.
Văd că mai puseşi şi-o coadă de păun, aşa, să mă oftici! Frumoasă-i, ca şi… “faţa de masă”!
Să le poarte cu plăcere pe toate, destinatarii!
coada de păun tot ”față de masă ”îi, o terminasem recent pentru prietena mea cea mai bună. 900 de ochiuri la final de șal, vreo patru metri și ceva…
De data asta m-am prins, că văzui opera desfăşurată în toată splendoarea ei. Felicitări, frumoasă realizare!
Nu ştiu cum ai numărat pînă la nouă sute, că io nici bani n-am avut atîţia să exersez pe ei.
am înmulțit cu 11
Iarăşi artimetică! De ce-am beut io cerneala…?!
Draguto, nu pleca urechea! Tricotatul este la mare moda! Azi pana si ghivecele de flori poarta tricot ca sa se acopere!
Am incercat sa-ti atasez astfel de lucrari dar caseta ta nu ma lasa; gasesti insa pe net daca scrii: “cache pot en tricot”! Unele sunt superbe!
Cu drag si… dor dupa ce faceam impreuna!
cu dor de tricotat am citt si privit si eu, aveam vrafuri de pulovere facute de mine. fara reviste sau internet. imi lucra mintea noaptea modele si ziua le faceam. da dependenta.
perioada asta cu bebelus si scolar rebel e f agitata ptr mine si imi da niste stari de nu ma recunosc si ma gandesc serios sa ma apuc de ceva care sa mi dea acea liniste si ritmicitate si motivatie. dar … nu mi iese, inca.
cand era dante ca horia acum i am facut un pulovaras dar l am daruit si mi a ramas doar amintirea lui.
asa ca admir cu drag fiecare new laiber in town al tau .
rămân la părerea, cita, că maestrele tricotatului sunt rusoaicele. de altfel sunt într-o comunitate internațională de ”laibăring” unde am găsit multe dintre modelele lucrate de mine și încă multe pe care aș vrea să le încerc. și dacă afară tricotajele sunt la mare căutare, la noi rămân subapreciate, știu asta pentru că multoradin jurul meu li se pare că… pierd vremea.
și am să-ți dau un exemplu: poncho-ul lucrat de mine și care se vede în imagine (modelul este franțuzesc) se vinde de la 300 de euro în sus pe site-uri afară. crezi că la noi ar plăti cineva?
o să vină vremea, vavaly, când o să ai timp să lucrezi, dacă îți place. acum importanți sunt băieții tău. să te bucuri de ei.
ps. va avea horia acel pulovăraș cum am promis… să apară numai galbenul care îmi trebuie.
Eu am crescut pe vremea cand fetele trebuiau sa stie tot, asa ca am trecut prin tricotat, brodat, crosetat, cusut, croit si alte “laibaringuri” si le-am iubit pe toate. Poate, cum spui tu, cand voi ajunge la pensie ma voi reapuca de toate, acum fac alte chestii care ma relaxeaza. Ai dreptate, un hobby poate inlocui multe ore la psihoterapeut, totul e sa descoperi ce te pasioneaza.
Ce lume redusa! Tot ce este handmade are valoare!
Iar poncio-ul tau este minunat!
In cabinetul chirurgului meu, iarna se schimba husele scaunelor si ale fotoliilor si ce crezi? Toate sunt tricotate! Absolut superb! Si costa un pogon de bani!
Dar, vorba bunicului meu: ce stie taranul ce este sofranul?!
Ma si gandeam ce relaxare trebuie sa fie sa tricotezi o husa de scaun, sanu opatura de acoperit picioarele cand privesti la televizor! Absolut vindecator!
am văzut crina ceva din preocupările tale i chiar te admir pentru ele.
ce simpatică ești cita! și eu am în plan niște huse pentru scaunele din bucătărie până de crăciun, cât despăre pături coreșetate sau tricotate, am o prietenă care face niște minuni cu croșeta. de fapt am început și eu să croșetez o păturică, deocamdată lăsată deoparte, dar voi reveni la ea:
să știi că da, cita. eu sunt așa de relaxată după ce tricotez dimineața! terapie pură!