tăcerea mea, batistă destrămată pe la colțuri
biet copil orfan și olog,
mi se prinde de sânge,
mi se-așează pe oase.
tăcerea mea, inutilitate a clipei
în care stau și privesc către marginea lumii
și cele o mie de guri căscate, flămânde.
tăcerea mea, fereastră spartă de lacrimile verii,
uitare curbată nătâng,
mi se-nchide în sânge,
mi se îneacă în oase.
tăcerea mea, cântec bolnav de singurătate,
câine alungat de la ospățul zilei,
pribeag prin mărăcinișul iluziei,
prin certitudinea că mai sunt
un pumn de oase,
o cană de sânge,
o frântură de om cu zâmbet de lut.
tăcerea mea, cerșetor la masa verii,
acolo unde se-nfruptă soarele,
din străine, din alte tăceri,
mi se frânge în sânge,
mi se-albește în oase.
tăcerea mea, orfana mea,
pata mea de soare
lipită de cuvânt,
cât de inutil îmi pare astăzi zâmbetul,
căt de străin îmi e totul,
tăcând.
Stridentă şi profundă tăcere, îmi dă fiori. Poate unde o simt şi pe-a mea, aproape geamănă, calcic-hemoglobinică…
Ştiu, o să spui că-i doar o poezie…
mie, dragoș, chiar îmi pare poezie.
și pentru că tot nu ne-aude nimeni: poezia este una dintre cele mai intense forme de sinceritate. eu așa cred. (poezia, nu și versificația)
Tăcerea ta seamănă cu tăcerea mea. Dar eu n-am cum s-o scriu atât de intens, de profund, de… atât de aşa.
ei, aș, potecuță! am văst io poezii la tine și frumoase.
Tăcerea ne paşte la fiecare intersecţie a clipei cu infinitul…
Enigmatică sinceritate uneori, poezia o înţelegem cu adevărat mult mai – poate prea – tîrziu.
Ai dreptate, e o lume atît de tăcută aici – nimeni nu vorbeşte, nimeni nu ascultă. Aproape nimeni…
nu stiu sa fac inimioare dar tu, cu imaginatia ta poti sa-ti inchipuim cale-ai primit!
eu, cita, cu imaginația mea și cu tot dorul de tine, te îmbrățișez. de când cu nisa și cu toate nebuniile mă gândesc la tine… sunteți bine? grele vremuri ducem.
e o lume tăcută pretutindeni, dragoș. noua socializare din taste ne face atât de muți și de egocentrici. sau, mai corect, atât de legați de tastele unui device.
Şi asta. Dar nu numai. E mult mai complicat de atît. O să ajungem să reinventăm blues-ul în limbi şi stiluri diferite, căci lumea a ajuns o plantaţie de bumbac iar noi sîntem cu toţii negri nu de la soare. Dar momentan sîntem amorţiţi în neînţelegere sau amuţiţi în suferinţă însingurată. De aici tăcerea.