aştept uneori o desăvârşire,
un repetabil miracol, înalt,
un dor care să cânte a zăpadă
şi a nerisipire.
aştept uneori, fără pic de frustrare,
începutul- canon al iernii,
rapsodie dezvelitoare a gheţii
non culoare.
aştept uneori o patimă,
în absenţa luminii eu caut
un biet punct de sprijin
în cratimă.
mirare cu chip caşetic
şi cearcăne rostuite în fard,
iarna mea este o odaliscă
bolnavă,
ca o virgulă întoarsă,
lucidă.
vom face recurs la memorie
ori, mai bine, ablaţie toamnei
aşteptând din nou iarna,
dulcea metempsihoză,
reîntoarcerea în mine, în întreg.
abia apoi am să mă mir
în rece şi alb:
lacrima şi virgula sunt egale
în acomodare.