secundele tale au gust de vin,
cum stăm amândoi pe marginea nopţii
tu mă chemi,
eu scutur pletele a negare,
dar vin de fiecare dată
ca să nu uit,
ca să nu plec de tot
din îmbrăţişarea ta.
vina mea este că mi-e sete,
vina ta că ştii să adapi
sufletul care te recunoaşte
în imperfecţiunea ta.
şi nu, nu îmi place vinul,
dar mă ademeneşte gura ta,
zâmbet larg
storcând zeama cuvintelor
până dincolo de roşu.
uneori e recunoaştere,
uneori e mirare,
uneori nu ştiu ce este
dar am încetat să mă împotrivesc.
noaptea în care mă chemi
e de-ajuns.
Mi-a fost așa de dor de poezie. Nu știu de ce sunt proză uscată, aridă, zilele astea. Poate că e secetă..
„vina mea e că mi-e sete
vina ta că știi s-adapi”
de o vreme, sava, numai poezie public pe-aici.
restul e ascuns în sertar și deocamdată cred că așa va rămâne.