de ți-aș putea deschide, cu vorbele-ți perene,
tăcerea și cuvântul, uitarea și legarea,
un cerc de-oțel și-o iască, alunecând prin vene,
eliberând din toate mirarea și plecarea
de ți-aș putea aduce din perle de cuvânt,
pe-a virgulei răscruce, sonetul ăst, pe fugă,
copertă de iluzii, tăcere de mormânt,
și acolade triste, atât suntem, pe fugă
de ți-aș putea întoarce al lanțului și-al ierbii
biet rost ca de rugină, cu ochiul la trecut,
din plânsul tău se-adapă în șoapta nopții cerbii.
din carnea ta se-nfruptă durerea la apus.
în fond suntem uitarea cu aripi oarbe, slute,
și, poate, întâmplarea că inimile bat.
în original, versurile au fost inițial doar un comentariu la un sonet dar am zis să le aducem și acasă. 
https://www.youtube.com/watch?v=iKx82pmaSKI
…căci da, poetul adevărat se revarsă şi pe-un colţ de şerveţel pe care, uneori, distrat, îl bagă-n buzunar.
așa mă știi tu pe mine, dragoș? scriitor de șervețel?
Mnoh, nu de fel, da’ ştiu că ai mai adus acasă şerveţele, din gînd în gînd.
Şi-ar fi fost păcat să nu, dreptu-i. 
păi da, așa gândeam și eu.
deși sunt cam absentă și pe-aici.
Absenţa pare a fi o caracteristică deja generalizată, de-o vreme. Cel puţin în colţul virtual cunoscut de mine. Migraţie? Deşertificare? Nu ştiu şi probabil nu contează.
la mine e multă muncă și sunt multe drumuri. scriu ca mereu, pe hârtie (de astăzi am încă un stilou nou), povestea cu sturmkaiserin crește tare frumos și-s mândră de ea (deși știu că mult voi tăia la final) însă citesc mai puține bloguri, îmi pare că le-a dispărut vlaga, cheful. parcă oamenii- deși au atâtea mijloace- comunică tot mai puțin.
Exact aceeaşi senzaţie o am şi eu. Poate că unii – ca şi tine – s-au retras în real, fiecare din propriile motive. Alţii poate pur şi simplu… s-au stins. La propriu sau la figurat.
Eu, de ceva vreme, sînt doar călător prin puţinele locuri rămase (aproape) nepîngărite. Nici realitatea nici imaginaţia nu mai pot reaprinde muza.
da, ai zis un mare cuvânt: nepângărite….