cinci ani…

parcă era ieri, acum cinci ani, într-un 7 aprilie bezmetic, împovărat de ape și de tristeți. ploua. ne eram încă atât de departe una de cealaltă. și atât de frig.

parcă era ieri când spuneam că maya a venit acasă cu ochii ei tulburați de spaimă și trupul micuț, atât de micuț, dar în care torcea un suflet imens și atât de curat, de sincer. parcă era ieri, acum cinci ani deși refuz să număr clipele, amintirile, zilele și anotimpurile noastre pentru că mă tem…

dăruiește-ți sufletul unei pisici. ea ți-l va întoarce mai plin, mai bogat decât crezi că se poate, mai plin de lumină. dăruiește-ți timpul unei pisici. vei vedea că el, timpul acesta numai al vostru, are contur de zâmbet și că ea, pisica, te va face fără să simți, complet dependent de ea. te va lua în stăpânire deplină pentru că pur și simplu îi pasă. de tine.

parcă era ieri, acum cinci ani, într-un 7 aprilie bolnav de dor și de singurătate. renunțasem și eu, dar și tu, la primăvara care părea tot mai mult o minciună. atunci ai venit acasă, atunci când trebuia, în acea zi în care am deschis robinetul poveștilor noastre și al fotografiilor cu care îi stresez pe toți. pe-atunci însă aș fi putut jura că inima mea va rămâne mereu bolnavă de un frig alb cu negru. pe-atunci abia te cunoșteam și mă durea fiecare, absolut fiecare tresărire de spaimă a ta, fiecare absență de mieunat și fiecare cotlon în care te găseam pitită. erai atât de mică”

și îmi scriu astăzi pentru mine, temându-mă că am să uit, că timpul ne-a fost darnic și bun, generos cu povestea noastră de om și pisică și că tu, atunci când ți-ai luat în stăpânire locurile, ai adus acasă primăvara. și că ne-a fost întâlnirea un noroc pe care puțini l-ar înțelege, însă eu mă bucur că este așa. știi, o vreme chiar crezusem că te voi putea spune mai mult, că printre metafore și povești imaginate, voi găsi cumva o cale să scriu despre micile noastre secrete cum ar fi alergatul după macaroane prin casă, joaca noastră în trei cu șoriceii și biluțele, despre cum rozi tu capacul stiloului ori andrelele în zorii zilelor noastre. o vreme mi-am promis că te voi așeza într-o carte, aidoma motănelului dewey, cel stăpân peste o bibliotecă și chiar peste o lume întreagă. dar cuvintele noastre, emoțiile noastre le-am păstrat cu grijă în lumea lor și a noastră. cine să fi înțeles, cu excepția celor puțini, câtă iubire încape într-un trup atât de mic cum este al tău? cine să fi crezut că absențelor mele de-acasă le răspunzi cu o veghe aproape bolnavă și că este atât de multă bucurie atunci când ne regăsim? cine să fi crezut că mă trezesc noaptea numai ca să privesc cum dormi lipită de mine?

unii oameni au ușurința scrierii despre ei înșiși, unii pot așterne în grabă cuvinte despre orice au trăit, au văzut. pentru noi se pare că e mai complicat. ori suntem noi, pur și simplu, egoiste. așa că am să mă mir astăzi ce repede au trecut cei cinci ani din povestea noastră în vreme ce tu dormi tihnit ori mă privești ca și cum am avea ceva important să ne spunem. (da, știu, eu am furat oul de ciocolată pe care îl zdrăngăneai astă noapte).

și, știi, tot prima noastră fotografie împreună mi-e cea mai dragă și acum… de fapt asta voiam să-ți spun.