unii oameni ştiu să cioplească în piatră,
unii lemnul în palme îmblânzesc,
unii oameni culoarea o modelează
şi unii cuvântul îl slujesc.
ca şi în piatră sau lemn, forma brută,
alcătuire de litere în amalgam,
unii oameni cu dalta stilou o sărută:
flori de metaforă pun în geam.
truditori ai literei încrustate, săpate,
adesea tăcuţi şi lunatici părând,
ei aduc în lumini, nestemate,
slujitorii tăcuţi, şlefuind la cuvânt.
şi e mâna aprinsă şi în suflet e focul
şi e setea adâncă şi grea. ce lumină!
când foaia se umple parcă joacă norocul,
când scrii numai sufletul este “de vină”.
unii oameni sapă adânc în pământ,
unii ştiu să ridice castele,
eu învăţ să lucrez aluat de cuvânt
şi privesc curios către stele.
cioplitor într-o floare a gândului sunt,
călător printre lumi paralele,
port pe gură un semn de pisică-cuvânt,
port un dor de poveştile mele.
unii oameni ştiu să cioplească în piatră
unii lemnul în palme îmblânzesc,
eu port semn de cerneală la tâmplă, o pată
din care cuvinte tresar şi zâmbesc.
Autoportret în crepuscul…
„cioplitor într-o floare a gândului” sunt și eu. Uneori calc (din greșeală sau nu) pe așchii și curge cerneală.
ei, aaașșș…. musai crepuscul? pă pervaze?
poezia e veche, sava, foarte veche aș spune. dar se pare că ni se potrivește și astăzi.
Cioplitorule în cuvânt şi făuritorule de metafore, ne aduci frumosul în stare pură pe pervazul tău!
măăă jooooc…
Păi cum altfel, c-o muzică la îngemănara nopţii cu ziua?
eu scriu dimineața, în zori, ai uitat?
Eu la ora aia abia mă culc. Şi ciudat e că ideile (bune) tocmai atunci îmi vin, dar cine mai are putere să le pună la păstrare pentru a doua zi? Şi aşa uit totul, de pe o zi (irosită) pe alta (la fel de goală).