zilele au pleoapele albe, cusute
uneori,
zilele mele au lacrimi la încheietură,
coborând pe funia goală a timpului,
zilele dor uneori,
ca niște păpuși se așează în poală,
cuminți,
cu ochii lor din nasturi ciobiți,
zilele cad ca o năpastă uneori,
peste ochii închiși.
zilele au brațe de iască și-mi plâng
uneori,
absența de verde, de sevă pulsând,
zilele curg ca un lut, ca pământ,
sânge curgând și haotic, nebun,
râde timpul
înaintea zilelor mele uscate,
rămase mici,vinovate.
zilele au uneori sensuri reci,
cad și se frâng, ca din sticlă îmi par,
zilele ard într-un vechi calendar
agățat de umerii goi,
de-un cuvânt inutil,
cu trupuri fragile, ca de copil
născut prematur,
zilele au, ca o ceașcă de-argint,
conturul rotund, amăgitor,
zilele dor
când pe cerul închis
vântul se luptă cu timpul.
Da, zilele dor, uneori.
De aceea nopţile, deseori.
Plîng.
Mă frîng.
Şi mă recompun.
Ce nebun!
Știu că nu îți place să fii lăudată. Și nu te laud. Doar că atât de adânc mă atinge poezia ta… că nu prea mai sunt cuvinte. Mi-ar place să le am. Adunate într-o carte. Să le citesc când îmi vine negru pe alb și hârtie.
cândva am promis, sava, și-am mințit- știu acum- că vor fi într-o carte toate scrierile mele. astăzi cred că le este bine așa, aici.
sper să înțelegi…
M-am regasit in poezia ta, mi-a facut si bine si rau, adica a fost pe gustul meu!
Multumesc!
eu mulțumesc, cita.
zile senine să ai. trec pe la tine, să știi, dar mai în tăcere, fără semn.