curge veacul ăsta
schinguit de sens
ca un nor de ceață
trist, ambivalent
cade ca o piatră
peste ochi și gură,
cade ca o moarte
cu gust de cianură
saltimbanci de ceară
suntem. și tacit
așteptăm să moară
moartea la zenit
când visăm la stele
cu chip de țărână
și ne trece viața
mustind de rugină
numărați ca boii
ne-nvârtim în cerc
ca stafii de vată
înnecate-n smârc
așteptăm să moară
veacul ăsta rece
care cade iară
ca o noapte. trece.
curge veacul ăsta
o clepsidră spartă
tulburând uitarea
ca un leș în poartă
plânge noaptea-n oase
calendar de foc
când ne cheamă moartea
și o luăm din loc.
răspuns pe fugă unui veac palid. să mai scrii, bine? 
Răspuns pe fugă? No, nu ştiu cum să spun dar aş da orice să pot fugi şi eu aşa ca tine…
păi ai cam putea: scrie!
ușurința (sau fuga) vine după ani de scris… dar filonul îl ai deja, eu l-am văzut.
Munţii noştri aur poartă
noi trăim cu leşu-n poartă –
înecatele stafii:
sîntem morţii vii.
Mi-ai pus gandurile in versuri!
cu drag
eu cred, dragoș, că munții noștri poartă praf.
și pământ gol.
se pare că mai mulți gândesc așa, cita.
Păi da, probabil bogăţiile noastre au ajuns deja praf. Şi pulbere.
Şi nu mă refer numai la ce e(ra) în pămînt dar şi deasupra lui. Inclusiv oamenii.
absolut de acord, da.
„așteptăm să moară
veacul ăsta rece”
dar e de pomană!
timpul nostru trece…
O mai fi ceva dincolo de veacul ăsta? că eu am impresia că ținem cu tot dinadinsul să ne autodistrugem…