ea avea părul lung şi de culoarea castanei la vremea când se rostogoleşte din învelişul verde ţepos, un râu cu reflexe roşiatice în lumină, ce-i atingea mijlocul nu mai mare de două palme şi spre care ochii lui coborau cu mirare şi poftă. mirare pentru că nu mai văzuse o talie atât de subţire, desenată sub catifelele rochiei albe, legănată ca un clopot înaintea lui și poftă pentru că ghicea în ascunzișul de falduri un zvâcnet trandafiriu, aşa cum sunt mai toate promisiunile nefăcute, nerostite.
mergea în urma ei ca un lup cu ochii de smoală topită, de parcă ar fi aşteptat un semn, strajă oarbă ce ar fi putut să ajungă într-o clipă chiar prădătorul ciutei pe care o păzea de fapt şi a cărei întoarcere de o clipă o aştepta. oare ochii ei erau de culoarea cafelei sau o curgere albastră de ape? încă nu ştia. ea continua să meargă înaintea lui ca o nălucă ce tăia aerul violet al amurgului, însă nu-i era deloc iluzie, căci îi auzea respiraţia uşoară şi călcătura pe pământul înnegrit deja de semnele nopţii, oprindu-se la răstimpuri ca să prindă în auz semnele tot mai îndepărtate ale vieţii.
pădurea mirosea a ruginiu stins şi în siluetele copacilor despuiaţi de vânt se ghicea o chemare surdă, a pledului care avea să acopere cumva, pentru multă vreme de-acum, semnul tern, cenuşiu, al sevei ascunse, numai că anotimpul cel nou întârzia să apară, îşi cerea dreptul la ademenire, deşi tacit, lăsând liniştea străvezie să cearnă.
el aprinse torţa. lumini gălbui despicau acum drumul spre inima pădurii şi niciun semn de vaţă nu se mai ghicea în jur, numai pofta aceea sălbatică a lui, şuierând în respiraţiile pe care şi le împletiseră până atunci. ea se opri. se opri şi el. ea se întoarse. pe chipul rotund şi curat, neatins de vreme, el văzu doar o lacrimă, una singură, închizând în ea toate culorile. el tresări însă nu de mirare ci de durerea îngheţului care îi prinse măruntaiele. căzu. îşi auzi oasele trosnind în îmbrăţişarea tare a pământului. şi atunci iarna porni să cânte depărtându-se de el.
pe sub pleoapele albe, lucirile de pe urmă ale vieţii păreau stele colorate în violet cu irizări de sălbatic, roşiatice şi gălbui, în verde înnegrit pe margini, cenuşiu ars ori, poate, smoală albastră, străvezie, prin care se ghicea când ruginiu, când trandafiriu, un zâmbet, cel de pe urmă.
culoarea lacrimii în iarnă… una pe care o mai aștept.
Ştii cum m-am simţit? Ca şi cum aş sta la gura sobei şi aş asculta o poveste … desprinsă parcă din altă lume.
păi e vremea poveștilor, potecuță!