
în bunul mers al cuvântului,
pe drumul uscat,
pe care lipsește o trecere
atunci când noaptea se prelinge
ca un asasin tăcut,
cu roba ei de cenuşă,
eu sunt un tufiş incert,
o capcană-ceas
de un albastru pur, translucid,
o roabă de vorbe rostogolite,
lemne numai bune de-aprins
focurile sacre pe dealurile tăcerii.
pe drumul cuvântului
sau al nopţii,
eu sunt un mic ucenic
pitit în umbra virgulei,
ca o rătăcire,
ca o regăsire,
cu rănile albe mai zvâcnesc
cuvânt.
Și eu, care credeam că te pitești după majuscule… Hmm…
așa mă știi tu pă mine? 😛
Pă tine te știu dă altundeva! :))
Greu de inteles ce simte o pisica, ”o roabă de vorbe rostogolite”. Pup Psi. :*
Un i se piteşte – nu trebuia pluralul, aici, cumva…? – după un biet punct. Propriul punct, poate, uneori. Şi tot uneori, rareori – din fericirea păcatului sau din păcatul fericirii – o rază de lumină înţeapă bietul punct, scurgîndu-l meteoric într-o virgulă aproape perfectă. Picături tot mai rare într-un cerc al firii goli-vor bietul punct de sevă pînă ce el însuşi va rămîne un cerc – un cerc gol al nemaifiinţei…
fii mai explicit, te rog, dragoș. știi că accept corectura, dar dacă mi-a scăpat o dată, mi-a scăpat și acum. 🙂
contează mai puțin ce simte o pisică, oricare pisică. ne jucăm de-a cuvintele oglindă, cammely. 🙂
O, dar nu e nici o corectură de făcut, draga mea – e doar un gînd răzleţ şi subit, inspirat de versurile tale, ce ţi l-am lăsat pe pervaz, în trecere. 🙂
ai taci! unde-i acel i de după punct ne plrălit sau prea? 🙂
mulțam de trecere. e-o liniște a colburilor pe-aici și prin mine. da-i bine. încă e deschis… cât o mai fi.
Dacă rănile-ţi zvâcnesc cuvinte, păstrează-le deschise mereu, tăcerea ta i-ar durea pe alţii mai rău decât pot ele să te doară. 🙂
Pe-aici mă trec mai des
cu ochiul, nu cu pasul –
sălbatic îmi dă ghes
cu-a sale mîini de fier,
din urmă, veşnic Ceasul…
‘un i se ascunde’ sau ‘unii se ascunde‘ – joaca forţată a singular-pluralului eu-noi… 🙂
Înţelept grăieşte Tuşa! 😉
știi cum spun eu matilda, cred că mai știi: eu scriu întâi pentru mine. restul e dar, praf, uitare… că eu uit repede ce-am scris.
Tu uiţi repede, psi, aşa o fi, dar alţii uită mai greu, mai ţin câte-un fir din praful tău pe câte-o circumvoluţuine, c-aşa e praful, se depune. 🙂
ei, și eu țin minte scrierile altora, recunosc..