prea repede căzut din tagma zilei,
un cerc lucind a noapte-nşurubată
pe coapsa toamnei
porni să ningă a iluzie de alb.
un alb hoinar, un alb murdar
de colbul altor anotimpuri
şi de sete.
printre tăcutele neveste
de frunze-n vânt
cerşind rugina,
se ridică agale vinovat,
un chip, un alt contur, pătrat,
privind în unghiuri drepte înspre cerc.
de undeva de sus,
invers,
cu braţe isoscele de triunghi
şi două stele albe pe genunchi
o lună nouă picotea
tangenţial cu anotimpul orb
din palma mea.
Da’ să vezi ce ploo la mini! Nu știu cu ce geometrii umblă anotimpul ăsta, da’ nu umblă ghini!
Geometria face ce face și devine albă… încă puțin.
ai facut luna triunghi isoscel…asta se intampla cand se apuca un pisoi de geometrie.
pey, ca sa fie clar: indiferent peste ce da si atinge, luna n-are niciun unghi, pisoi!! de ce crezi tu ca fuge de innebuneste soarele dupe ea? ai vazut tu vreun amor in unghi drept, ascutit sau… obtuz?!
si oricum, degeaba te pregatesti tu pt. alb: anu’ asta se sare peste iarna, vine primavara mea , verde!
fix puțin, da! și să știi, sava, geometira mi-a displăcut mereu în școală. cel puțin până l-am ”cunoscut” pe ion barbu.
adică de ce să fie luna numa rotundă și gureșă q? haaa… vezi tu la alb până la verdele ăla!