cu genunchii la gură

ne vom auzi sângerând.
ochii ne vor durea,
apoi braţele,
ca nişte aripi dureroase,
ca biete oase,
ca nişte păsări născute bolnave
vor lovi aerul
în îmbrăţişare.
ne vom auzi plânsul
ridicat din fiecare fibră,
din genunchii aduși spre gură,
din seva uscată și-arsură
şi ruga aceea nerostită,
ca o ancoră în nisipuri
pierdută,
departe de tot,
de înrădăcinare.
târziu ne va găsi liniştea,
ne va recunoaşte,
cum stăm amândoi
cu genunchii la gură.

întoamnă-se odată!

viață…