locuiesc într-un cuvânt albastru. între două consoane perfect imposibile şi-o vocală supraponderală, cu vedere la cerul la fel de albastru, mi-am făcut eu culcuş într-o zi. vezi, tu, pe-atunci credeam că te cunosc. că tot ceea ce rostesc îţi seamănă pentru că eu mergeam pe stradă cu ochii după tine, de mă cunoşteau toate pietrele ieşite din pavaj. aşa mi-am obţinut vânătăile.
locuiesc într-o mare de tăcere. albastră, desigur. în pauza dintre două respiraţii- care seamănă pentru unii cu nişte suspine, dar eu sunt prea puţin romantică pentru aşa ceva- mi-am ridicau eu într-o bună zi pereţii cei albi şi nepăsători sub care mă ascund. de obicei mă ascund când nu am chef de oameni. şi de tine. crezusem că te cunosc, că te recunosc în nevoia cu care alergai spre mine ca un copil-cireaşă. ştiu, voiai să te văd, dar te-aş fi văzut oricum, erai imposibil de ignorat chiar şi atunci.
locuiesc într-o aşteptare. vezi tu, cineva mă iubeşte. uneori mă întreb de ce. ursuză şi năucă cum sunt, ca o vocală încăpăţânată ce fuge din cuvânt tocmai când gura se pregăteşte de rostire. încăpăţânată şi atipică cum sunt, ca un perete transparent albastru ridicat dinspre cer spre pământ, uneori mă întreb…. de obicei când ascult muzica curgând pe lângă tine.
Pacat ca nu pot da like-uri, aici la tine, mi-ar fi mai usor. De multe ori cuvintele mele nu sunt albastre si nici verzi… Incolore… nu s-ar potrivi…
sincer, dana? eu am scos acel buton.
pentru că primeam mai multe like-uri decât citiri… 
cuvintele tale, sunt ale tale şi eu îţi mulţumesc pentru ele.
… și mă ascund de tine
după pereți din sticlă
albastră ca tăcerea
ce în cuvinte țipă.
he, he!
cuvinte care ţipă: ficaaaaaaaaaaaat! fix la asta m-a dus gândul, ce ţi-e şi cu reclamele.
pisoi, lasa reclamele si explica-mi sintagma copil- cireașă, pls. mai, suna asa fain, ca numa’ la ea mi s-a invartit capul
, da’ in gol ca nu am reusit sa deslusesc metafora.
) : “locuiesc într-un cuvânt albastru. între două consoane perfect imposibile şi-o vocală supraponderală, cu vedere la cerul la fel de albastru, mi-am făcut eu culcuş într-o zi. ” ( merge cu c/p, cum de??? asta-i pt, puturoase carora le e lene sa tasteze diacrititce! 
) pot sa iau fraza asta si sa ma joc cu ea, la mine? 
cel mai mult mi-a placut( asta am voie sa zic?
soooo, kenza, copil-cireaşă este superlativul, la creme de la creme cum ar veni, copilăria în miezul ei cel mai profund, mai senin şi mai bun. cireaşa în mintea mea este rostogolirea râsului şi a inocenţei, senzaţia că orice este posibil ca în basme.
şi eu am furat ditamai versul de la wordwasfirst şi mi-am făcut poezie cu el, deşi evit asta de obicei. şi sper să nu se fi supărat.
poţi să te joci cu fraza, dacă spui a cui este, de ce nu?
okay… mie imi suna a copil curios, d-ala de nu se mai opreste din ‘ de ce’- uri, rostogolindu-si ochii in cap in timp ce primeste raspunsul
), incercand sa-si depaseasca varsta nestiintei, pt. ca altfel nu pricep de ce te-ai ascunde de superlativul copilariei – ‘ rostogolirea râsului şi a inocenţei, senzaţia că orice este posibil ca în basme’ . in esenta, tu si cand cand scrii proza ne fentezi! tot poezie este. 
si multam, o iau mai mult ca idee, si normal ca o sa zic ca este a pisoiului!!!
stai, mai, ca nu era o apostrofare
intinde-o, dezmorteste-o, desfasoar-o, ca doar cuvintele tale pot fi si elastice plecate dintr-un ghem liric 
. in proza fantastica parca te… distantezi mau mult de… origini. 
-nu cum o face Realu 
, ala rateaza muuult!!!-, indiferent de forma textului tau jucandu-te pisiceste cu semnatica metaforelor tale.
si, parerea mea , e ca oricum ne fentezi
I’m so fucking tired( not special
), sry for my mistakes. pana maine nu mai fumez! 
hmmm…
Cineva te iubește! asta e foarte important!