despre mine vorbeşte cel mai bine tăcerea,
pe mine nopţile mă încap râzând,
eu mai aud cum plânge cerul şi strig,
despre mine cântă mierea.
pe mine vântul mă ţine în palmele lui
şi tot ce ţi-am spus ai să uiţi până mâine,
pe mine un dor pân la os mă cunoaşte prea mult
şi-o mare de linişti prinsă în cui.
ce calme ţi-s vorbele cătând lumina
din ochii mei prinşi. ce uimire!
pe mine mă bântuie-atâta iubire
despre mine-ţi mai cântă-n argintul ei, luna.
şi dacă ţi-s
cum am promis,
un palimpsest.
tăcerea vântului
m-a şters.
eu simt ca si cum as pierde cuvintele. am momente in care ele dispar, dar nu pot sa tac, asa ca incep sa seman cu o moara stricata. ideile nu mai au inceput si finalitate, sunt mai degraba niste tic-tacuri lipsite de constiinta. dar trebuie sa le spun mai departe, sunt ca niste batai de inima care continua sa ma sustina si fara mine insumi, asta este ce face o inima.