sursa foto: salome
fetiţa atinse dreptunghiul acela colorat şi lucios, cu emoţie. ochii ei întunecaţi şi alungiţi, aproape oblici, sorbeau cu jind mica comoară la care tânjise pe ascuns cu acel amestec de curiozitate şi invidie. da, purta un strop de invidie în suflet, pentru că fratele mai mare cunoştea deja taina literelor pe care ea le văzuse ca nişte dantele tăinuite în carte. i se spusese numai că ea va trebui să mai aştepte puţin, să mai crească. cât? şi, mai ales, de ce?
cu cartea în braţele mici, se ghemui în colţul ei, regatul de lângă soba de teracotă unde îşi aşezase şi pătuţul în care, sub plăpumioara roz, dormea uitată păpuşa. de acolo ticlui un plan îndrăzneţ: avea să înveţe literele acum, chiar acum şi chiar dacă va trebui să renunţe la bomboanele ei pentru aceasta. avea să îl convingă pe fratele ei să îi spună taina şi avea să le demonstreze şi celorlalţi că şi ea poate să citească deşi era încă la grădiniţă.
aşa s-a născut, acum mulţi, mulţi ani, dragostea mea pentru carte şi îmi amintesc că, deşi pierdută definitiv acum, cărticica se numea “catrinel la grădiniţă” şi vorbea în versuri puţine despre micile aventuri ale unei fetiţe, aşa cum eram şi eu în anii aceia. desigur, am învăţat literele ajutată de părinţii exasperaţi de încăpăţânarea mea, dezlegând astfel porţile spre dragostea mele de lectură. şi astăzi mai păstrez pe un raft al lor toate celelalte cărţi primite sau cumpărate din proprii mei bănuţi de buzunar pe care îi strângeam cu grijă într-un portofel mov, care mai există şi el. dar despre portofelul mov şi amintirile librăriei în care petreceam ore în şir, probabil că voi vorbi altă dată, acum îmi port nostalgiile spre cartea pe care, deşi am căutat-o peste ani, s-a pierdut.
copilul se uită cu ochi mari şi limpezi la teancul de cărţi ridicat în faţa lui. spre deosebire de ceilalţi, mai mari, bucuroşi că aveau parte de o întâmplare nouă pe care o comentau zgomotos, el amuţise, copleşit de emoţie. ochii lui se agăţaseră preţ de o clipă de ochii femeii necunoscute, apărute cine ştie de unde, cu cărţile pe care le aşezase pe masă şi, mai mult chiar, îi ştia numele, îi şoptise că este frumos şi el o crezuse pentru că ea îi ţinuse privirea cu blândeţe şi drag. şi îl invitase pe el, primul dintre toţi, să îşi aleagă o carte. uimit, el întise mâna spre cartea lui fram, ursul polar şi se rugă atunci ca nimeni să nu observe tremurul. dar ea ştiu, ea zâmbi şi închise totul într-o taină numai a lor. o taină al cărei nume este chiar cel al băieţelului: elisei.
Mie nu mi-au deschis apetitul pentru citit Grădiniță, Școala, părinții…nu-mi amintesc să-mi fi pus cineva cartea în mână. Am luat-o eu, fără constrângeri. Dar, mai ales fiindcă aveam o vecină( încă o am), care, mai înainte de toate, își cumpăra cărți. Și eu tare mă mai minunam, că era cam săracă și mă miram că nu păstrează banii pentru mâncare. Nu îmi amintesc care a fost prima mea carte citită. Probabil vreuna din programa școlară de-atunci. Dar îmi amintesc de cărțile lui Jules Verne, pe care le-am împrumutat chiar de la această vecină. Să zicem că ele au fost primele, dacă tot mi s-au întipărit în minte.
psi, am cuvinte puține după ce am citit cu atenție articolul tău. Îți voi reaminti doar un dialog de acum două luni și ceva. Contează pe mine, mi-ai spus. Contez, am răspuns. Îți mulțumesc (și te rog nu protesta). Și mulțumesc încă o dată, și nu destul, Editurii All.
radu, propunerea a fost făcută la sonia, într-un comentariu. în plus, sunt cel puţin două postări ale soniei în care precizează că dintre propunerile care au fost făcute la momentul respectiv a ales-o pe a mea. deci: ce a fost aşa de greu? de altfel am văzut că ai şi scris deja, ceea ce mă face să presupun exerciţiul de rememorare a fost unul uşor…
mâlc am zis, sonia.
poate, alma, că la mine a contribuit şi faptul că am un frate mai mare şi am tras cu ochiul la cărţile lui. dar jules verne… pas. a doua mea carte a fost poeziile otiliei cazimir, primită în clasa întâi, în primăvară, când am fost în spital. doamne, ce-am mai iubit cărticica aceea!
cat de frumos este sa citesc atatea povesti despre primele carti si primele emotii ale cititului. Semnul spre carte naste si alte prilejuri de bucurie, adiacente, prin povestile ce se nasc astfel.
se pare ca literele si cuvintele te au tras spre ele inca de cand ai facut primii pasi. iar metaforele s-au lipit de tine si nu s au mai lasat duse.
Si eu pastrez acasa cartile care poarta pe ele numele meu: primite de la parinti de ziua mea sau de la prieteni si cele primite ca premiu la scoala.