confesiunile unui cuvânt

pe-un calapod de şoapte mă aşez
cuvânt calcifiat în veghea udă,
silabă prinsă în lucirea nudă,
vis calibrat în umbra unui fa diez.
caleaşca timpului mă vrea, trecând
naintea literei cu mersul calm
strivind sub roată miere şi napalm,
un atentat calin, un foc pulsând
din jar şi calendar parcă născut,
cu înţelesul alb, cumva tocit,
cuvânt înfipt în carne ca un nit
eu sunt al inimii stigmat sau scut?
când mă topesc încet în călimară
dorind din nou căldura de albastru
din scrisul cel pierdut, rupestru,
zăpezi de celuloză mă-nfăşoară.
şi parc-aş fi un calamar captiv
pe un calandru rece, efemer,
visând naiv, privind stingher
calota frazei: fustă fără tiv.

eu sunt
cuvânt
desprins din frază,
căutând
alt înţeles,
altă zăpadă.

şi încă:

inima ca un rubin

pe-un calapod de şoapte am să-ţi scriu
al gândului calcifiat ecou
din călimara zilei port din nou
caleaşca unui zâmbet viu.
pe roată şi calandru desenez
visând să sparg calota de tăceri
şi-n calendar îl sting pe nicăieri
când cu căldura palmei colorez
un calamar plutind năucitor
prea calm şi poate prea calin,
când inima e toată un rubin
strâmb calibrat în cuşti de dor.