glosă (iarna)

… sau o datorie mai veche pentru prietenul ratatouille care se întreba mai demult cum ar fi o glosă scrisă de mâţul pervazier. iat-o deci şobolănime. nu ştiu dacă este pe stilul meu, dar mi-am zis să nu mă apuce anul celălalt cu promisiunea neonorată.

o linişte de gheaţă se arcuieşte-n palme
când iarna asta nouă coboară pe pământ,
o noapte, parcă albă, lipsită de cuvânt,
prin care treci agale, cu semnul vechii toamne,
când sufletul e-o casă de doruri fumegând
şi-o linişte tresare în alb tivit cu foame.

pe mâna stângă plânge un cântec despre iarnă
şi nodurile vremii ascunse-n pled de doamne,
se mai desfac ca bruma ascunsă între poame,
când totul e tăcere şi vântul le răstoarnă,
când dorul se închide în lacrimi de icoană,
o linişte de gheaţă se arcuieşte-n palme.

te pierzi în vorbe multe şi-n gesturi ce arzând
a patimilor cale, te-ar duce mai aproape
de sinele pierdut, de inima ce-n tine bate,
ţi-e sufletul o rugă şi-o lacrimă curgând
la ceasul când se-ngână trecuta zi cu noapte,
când iarna asta nouă coboară pe pământ.

şi-n jurul tău doar resturi de vreme prăfuite,
şi-n ochii arşi de foamea aceea fremătând,
a răstignire-ţi este biet trupul tău, pământ,
cu braţele-ţi întinse şi parcă ţintuite
şi chemi încă o dată, cu vorbe mistuite
o noapte, parcă albă, lipsită de cuvânt.

ce-i viaţa asta dacă nu este căutare?
te mai întrebi o dată cu ochii la icoane
ce plâng adânc în tine, de noapte şi de foame
şi întrebarea asta deşi nu-i nouă doare,
căci calea ţi-e risipă şi-n inimă-o mirare
prin care treci agale, cu semnul vechii toamne.

purtând pe umeri trista, cernita haină-a vieţii,
porneşti din nou pe cale, din suflet şi din gând
din nerostirea-ţi toată, din vorbele în vânt
să cauţi apa vie, care ridică morţii,
şi poate piatra albă, mărgăritarul sorţii,
când sufletul e-o casă de doruri fumegând.

şi-apoi, când înţelesul ţi se adună-n palme
şi te ridici în iarnă ca strigătul în vânt,
tu om de foc, de aer, de apă şi pământ,
ce regăsind iubirea, pluteşti pe ape calme,
în ea te du pe tine, o flacără arzând
şi-o linişte tresare în alb tivit cu foame.

şi-o linişte tresare în alb tivit cu foame
când sufletul e-o casă de doruri fumegând,
prin care treci agale, cu semnul vechii toamne,
o noapte, parcă albă, lipsită de cuvânt.
când iarna asta nouă coboară pe pământ,
o linişte de gheaţă se arcuieşte-n palme.