în semnul bolnav al zilei, ea îşi potrivea zâmbetul în oglinzile false ale admiraţiei, acelea în care nu încăpea de fapt, prea străină fiind de ipocriziile mărunte, neînsemnate ce colorau lumea de dincolo. se resemnase? luminile erau aceleaşi de fapt, ca şi umbrele care cădeau regulat, de parcă ar fi fost programate, peste micul glob în care respiraţiile ei făceau uneori fulgii să tresară în jur.
ea stătea cuminte, atinsă de nemişcarea pe care o vedea în jur: micul clopot de argint al cărui sunet nu se mai auzise nici el de multă vreme şi pe care îl ştia fermecat, deşi nu înţelegea prea bine cuvântul, cele două cărţi legate în piele, în care cuvintele dormeau prinse unele în celelalte, rostogolind înţelesul frazei şi un sfeşnic cu trei braţe oarbe din care nu mai curgea de multă vreme lumina, fugită şi ea ca o ceară topită sub ochi fierbinţi.
că locuia pe o etajeră aflase de ceva timp şi, la început, asta o bucurase cumva, ştiindu-se ferită de mâinile nesigure ale copiilor pe care, prea mici ca să o ajungă, îi auzea ţipând şi râzând în aerul cutremurat de plânsul vreunei păpuşi chinuite. atunci se ghemuia şi mai tare în dantelele ei aşteptând liniştea, tremurând ori, câteodată, ticluind planuri de evadare pentru care îi lipsea ceva mai mult decât curajul, puterea de a sparge micul glob în care se născuse şi în care, chemată de muzică, plutea uneori sub ochii mari şi calzi care o priveau.
ochii cruzi ai oamenilor. ochii aceia care o priveau fără să o vadă, care îi admirau captivitatea, fără să o înţeleagă, ochi ce o uitau imediat ce muzica se oprea, iar ea, cuminte, se aşeza din nou, alungând din auz aplauzele, false şi ele.
se visa uneori respirând în aerul tare al pădurii din care se născuse etajera, bătrână şi ea de acum şi care nu mai vorbea nici ea. fără să ştie bine ce înseamnă, visa la flori şi la cântec de păsări, la freamăt de ape şi la râsul celei care, singura, o privise de fiecare dată cu emoţie şi cu o urmă de tristeţe. numai că şi aceasta fusese demult, parcă în altă viaţă. tânăra de atunci avea acum alte griji şi alte visuri şi mult prea puţin timp pentru emoţii naive, aşa că o urcase pe etajera aceea şi o uitase.
şi totuşi… urma să se întâmple ceva – în aer plutea un miros de furtună, de nou şi de început, aşa că ea îşi arcuise aşteptările aşa cum o făcea cu braţele ei, apripi pentru care zborul era doar o promisiune, le dăduse formă nouă, plină de speranţe, gândind că va cunoaşte în sfârşit lumea de dincolo de globul ei. în liniştea coborâtă peste somnul copiilor şi peste visele ei cele noi, plutea un cântec de iarnă, ademenind-o.
ea deschise ochii ca în faţa unei bucurii aşteptate prea mult, însă nu văzu nimic la început. fulgii care o însoţeau în dansul ei îi acopereau pleoapele şi de undeva o ajunse un frig, o spaimă. şi din nou linişte.
undeva pe o veche etajeră, între două cărţi legate în piele şi un sfeşnic lipsit şi el de lumânări, absenţa unui glob de sticlă în care plutea odinioară o balerină trecea nevăzută. ochii mari, căprui, care o priviseră odinioară cu iubire, se tiviseră cu uitarea aceea a oamenilor, prea grăbiţi în goana lor… o fereastră deschisă vestea prin perdelele ei un alt an… şi tăcere.
sursa foto: age of burning times
bine v-am regăsit în alt an, prieteni! psi is back in town! la mulţi ani!
De obicei, cînd aruncăm în iarna uitării un vis neîndeplinit, punem în loc un ceas care sperăm să ne aducă aminte de timpul lucrurilor. Alas – o altă iluzie!
Înduioşătoare poveste… efharisto!
Uităm și poate că uneori nu este chiar rău. Lăsăm în urmă iluzii (bine zice Dragoș), tristeți sau dureri. Poate că ne îndreptăm spre altele noi, sau poate că nu… Câteodată uitarea înseamnă speranță.
la multi ani! UITAREA ta e superba!
cam aşa cu duioşia: are ape adânci şi… amare! faină greacă pe la tine, dragoş.
câteodată uitarea înseamnă teamă, sonia.
la mulţi ani, cita!
În afară de a mulţumi, mai ştiu doar vreo două înjurături în greacă, aşa că nu te grăbi să-mi ridici vreun piedestal.
a, nuu, nicidecum! eram doar curioasă (şi urma să te întreb) dacă ştii pronunţia cuvântului. că la greci accentele urmează cu totul altă logică decât a noastră.
în plus, din ce ştiu eu, e mai ieftină împăierea…
Accentul ar fi pe O.
Nici împăierea nu se mai practică, ba am auzit că nici cu var nu se mai obosesc să te boiască. Of, ce-a ajuns de lumea asta…
parakalo, agapi, parakalo! nu estem var, nu estem amintire. uitare dară…
Honto desu! (asta-i japoneză, scriere romaji)
aloo, sari pe alte continente?
Gomennasai!
pentru câteva clipe i-am permis imaginaţiei să zburde.
frumos scris.