am pus patul cu vedere la oraş
de parcă ar fi putut să încapă
în lumina cea nouă a lui
toţi macii şi toate întâmplările
toate mirările cu gust de apă
şi toate stelele.
am pus patul cu vedere la noapte.
zâmbetele ni se legau încet
de la mine spre tine,
de la tine spre mine
şi în mirosul de toamnă nouă
şi albastră
deşi încă nu ne-am spus nimic
e parcă totul de-ajuns.
am pus noaptea cu vedere la stele.
cineva o să treacă,
cineva o să recunoască
macul ca o flacără roşie
sărutându-ne visele împreunate.
poate că tu,
poate că tu,
poate că lumea aceasta înaltă
dincolo de care zâmbetul
este un pretext de sărut.
fotografia este opera lui călin şi a mai însoţit o poezie de-a mea.
Puteam jura că era deja scrisa poezia asta. Psi, eşti fenomen! Eu mă joc pe blogul meu dar tu esti o artistă. Fura, dacă gasesti de furat. Eu sunt cea onorata. Ce fain! Mi-ai facut ziua …roşie!
Inspirat finalul, chiar mă face să zâmbesc mai mult!
Am citit-o si pe Adriana!
Sunteti amandoua niste pricepute, niste talentate!
M-am pus pe mine cu vedere la lume…
obrazul e roşu
şi-afară miroase-a tăciune.
adriana, joacă este şi la mine. niciodată nu îngădui mai mult. joacă şi dar…