poate ne-am ştiut pe de rost,
poate ne-am prins în tăcerile toate,
poate de-un vis mai e loc, poate noapte
curge-n clepsidră, în sus dinspre jos.
poate ne sunt, câte sunt, de ajuns,
poate mi-e patima stinsă în oase,
poate o zână nebună mai coase
aripi albastre cu capu-n pământ.
poate-am să uit, poate-am să cer,
poate cuvântul mi-e astăzi mai alb
poate că totul e-un joc, prea înalt
gândul se pierde în vânt, efemer.
poate că astăzi mă uit în tăcere,
poate şi eu de uitare mă-nchid,
poate cuvântul mie- nor şi mi-e zid,
nu mi-e septembrie şi nu mi-e miere.
Uite, asta numesc eu “tăcere activă”.
…poate că da, poate că nu. Tu poţi orice. Doar să vrei, să simţi, să doreşti. Poate că plec acum mai tristă ca de obicei. Sau poate nu. Mi-eşti cumva. Fără…poate.
mergi pe centrul unui hau cascat intre lipsa si prezenta, incercand sa inspiri vantul umed, iscat de valmaseala patimasa a literelor nereusind sa materializeze acele ganduri nebune, intr-o tacere apasatoare a unei cine luate pe scarile unui restaurant unde un pahar de vin are darul de a opri timpul in loc.
am taiat cateva fire care atarnau in calea luminii, facand-o difuza, dar m-am trezit ca nu mai pot opri un sir de picaturi de ploaie sa scrie in japoneza. cred ca am mai spus asta, fara sa fac rau nimanui, avand in vedere distanta geografica dintre secunde. asa am observat ca toate trairile sunt impartite in paragrafe, de parca chihlimbarul ar putea fi baut cu inghitituri mici, in lumina nehotarata a unei flacari.
na, ca mi-a disparut un comentariu in neant! felino, ce are blogul tau?