calea către cunoaştere trece totdeauna prin valea îndoielilor noastre şi a întrebărilor care scot sufletul altfel ţinut în întuneric. deşi par adesea cumplite şi grele, piroanele care ţin sufletul captiv în neştiinţă sunt numai temeri mărunte şi spaime cum că dincolo de nerostitele întrebări nu ar fi nimic de aflat şi, poate, nicio eliberare.
dincolo de apele îndoielii însă, sufletul poate deveni pasărea aceea pură ce apare pe cer odată cu răsăritul pe care îl inspiră ca pe un aer altfel, preţios, aceea despre care spunem în intimitate, dincolo de paginile rămase nescrise în jurnalul vieţii, că are gustul deplinei libertăţi. este un drum la capătul unor decizii, o regăsire de sine.
am fost mai totdeauna fascinată de ideea de jurnal imposibil, ascuns cumva chiar şi de mine însămi. o scriere în intimitate la ceasul de linişte stranie al zorilor de zi, atunci când sufletul inspiră aburul dulce al visului cu ochii rotunzi, deschişi, o scriere în care să mă ascund şi nu să mă dezvălui şi prin care să pot deveni cu adevărat liberă, de neoprit în calea spre cunoaştere.
am fost mereu fascinată de patima aceasta pură, născută parcă din nimic şi care nu apare în miezul oricui (în ciuda sintagmei poetului român), de a rostogoli cuvintele altfel, eliberându-le de piroanele înţelesului obişnuit, acela consfinţit prin reguli şi decizii care, inerent, şi-au slăbit ţesătura în timp.
de aceea îmi port paşii prin acest ţinut al cuvântului, prin labirint.
Juca farm…ceva!~ C-am văzut-o eu!
Întrebări și îndoieli. Nu mi s-au părut niciodată apanajul firilor slabe (așa cum zic unii). Dimpotrivă.
Calea spre cunoaștere nu ar exista fără ele.
Pupilele-mi tresaltă,
de parcă-mi sunt aripile vechiului faraon,
îngropat acum într-o piramidă a tăcerii.
Unde mi-o fi răbdarea apusului,
în care faşă?
Ce inseamna indoiala? Daca ma gandesc, eu nu prea cunosc sentimentul asta. Cred ca este un fel de frica, frica de necunoscut, frica de schimbare, teama de a pierde ceea ce am, frica de a pierde linistea si confortul psihic al vietii, daca fac schimbarea. Frica asta am simtit-o, dar nu stiu daca e indoiala sau nu.
Calea cunoaşterii e muncă de Sisif, urcăm, coborâm, ne îndoim de noi şi toate, ne întrebăm, air sufletul e veşnic neliniştit, neştiind dacă a făcut bine sau rău, dacă o simplu “da” sau “nu” schimba radical situaţia.
Nu vom ştii niciodată şi, totuşi, vom şti mereu că vrem mai mult chiar dacă întrebările vor deveni şi mai multe.
Am trecut prin valea indoielilor si am ajuns la cunoastere.Surpriza…nu imi place!
Temeri, îndoieli, spaime şi întrebări. Nu e început, iar sfârşitul nu se vede. E doar o încâlceală precum un uriaş şotron.
Am vrut sa te anacondeiez, dar mi-a luat-o Carmen inainte! Ramane pe alta data!
da, max, este doar un şotron de fapt.
momentan poate că nu, dar mai vedem… mai vedem. lasă timpul să treacă.
sincer, decenu, îndoiala este un pretext de rămânere, de a nu merge mai departe. eu aşa o văd. am îndoieli? nu, nu am. temeri? frici? desigur că am. dar ştiu că e nevoie numai de un pas ca ele să dispară. totdeauna.
ştiu, carmen, am văzut. eu am scris oarecum în grabă, abia acum realizez că putea fi scris şi în vers.
în faşa începutului de zi.
în faşa începutului de rană,
în orice dor şi nu e toană
dacă tresalţi, dacă rămâi.
şi eu spun cam la fel, sonia. sau, ceva mai dur: numai prostul nu întreabă.
comentariul intrase în spam. uneori, mai face blogul figuri.
dana, echilibrul meu este aşa cum simţi tu: o stare continuă. ea vine din acceptare şi din asumare. dar am trecut printre multe umbre până am ajuns la el, aşa este.
Ca să fii atacată de 2 ori în aceeaşi zi?!
Nu-i puteam face asta unui mâţ pervazier, oricât de şerpoaică aş fi eu! 
Credeam ca daca imbatranesc, numarul indoielilor scade, iar cifra fricilor se reduce!
Nu-i deloc asa, o sa vezi, la momentul potrivit! Dar sunt fericita ca am indoieli si frici, e semn ca sunt vie! O saptamana buna sa ai, matza pe pervaz! 