aniversare

noaptea cobora alene peste piatra roşie, luminată stins de ultimele semne ale amurgului. de sus, din înaltul ei, luna privea argintat către femeia cu părul roşu care înota cu gesturi moi, în vreme ce copilul scotea ţipete de bucurie pe mica lui saltea în formă de delfin, cea pe care tocmai o primise în dar.

un bărbat apăru din luminile casei purtând în mâinile lui arse de soare o tavă. femeia îi privi spatele  neted şi lat cu coada ochiului, apoi se întinse pe ape plutind leneş, ca şi cum nu l-ar fi văzut. copilul alergă vesel spre el, clopoţind:

– ion, ion, hai să ducem delfinul la apă!

de sus, din albastrul întunecat, stelele râdeau şi ele. micul carlo împlinise cinci ani. absenţa tatălui trecu nebăgată în seamă, ascunsă sub valul de cadouri şi de tăceri.

undeva, departe, în cu totul altă lume, bărbatul pe tâmplele căruia se ghiceau semnele timpului, aşezat în fotoliul lui de lângă fereastră, citea ori se prefăcea că citeşte ziarul în vreme ce femeia se plimba prin încăpere vorbind de minute bune la telefon. prin halatul lung şi înflorat i se ghiceau formele moi, grele şi în jurul ei plutea un miros de parfum strident, prea agresiv pentru gustul rafinat al bărbatului care, de la  vreme, începuse să o compare tot mai mult cu cealaltă, cea de acasă.

la început, pe când traversase oceanul cu ea şi pentru ea, nepăsător la tot ceea ce lăsase în urmă, aceste diferenţe nu existau, nu le văzuse, orbit de tinereţea ei blondă şi de felul exuberant de a fi. fusese atras de tot ceea ce era diferit la ea faţă de celelalte femei şi fusese mai cu seamă … amăgit de strălucirea care acum îi părea lipsită de substanţă, căci jocul acela de lumini i se stingea în intimitatea apartamentului din ferestrele căruia nu se vedeau decât nori şi iarăşi nori. aici, între sticle şi betoane lipsite de călddură, ea era doar o fată pe care chipul ei frumos o adusese pe pagini de reviste, o fată ca atâtea altele, crescută la ţară, într-un mic orăşel prăfuit şi sărac în care oamenii se cunoşteau mai bine decât şi-ar fi dorit şi de unde evadase asemeni unei flori de câmp mutată într-un ghiveci de lux.

desigur că şi el era la fel de vulnerabil şi deloc pregătit să facă faţă rolului de iubit italian al tinerei vedete, într-o lume în care totul se schimba cu repeziciune, iar uitarea cădea lesne cu cortina ei peste cei care nu puteau ţine pasul.

carlo nu se adaptase şi ea nu îl putea ajuta când nu se putea ajuta nici pe sine, iar lipsa lui de activitate erodă şi mai mult soclul acestei relaţii fragile, construită pe nisipul fierbinte al mediteranei.  încercase să reia studiul dreptului roman, ba chiar se jucase ceva vreme cu gândul de a elabora o lucrare de doctorat, aceea pe care acasă o amânase din lipsă de timp, însă iureşul de petreceri la care era silit să participe îl secătuiau de energie. ar fi putut renunţa la acele petreceri dar ştia prea bine că absenţele lui puteau da frâu liber himerelor care îl bântuiau oricum, atunci când adele se lăsa dusă de valul admiraţiei mai tinerilor bărbaţi din jur, aceia care nu lipseau niciodată şi, ştia şi asta, vânau doar strălucirea ei.

gândindu-se la aceasta, carlo îi ierta deseori slăbiciunile şi capriciile şi chiar acea lipsă de substanţă. mică pasăre de carton dintr-o lume ce nu era a ei şi nici nu avea să fie vreodată. zbateri inutile în calea uitării şi a timpului ce avea să o înghită curând, imediat ce altă pasăre, mai jună, va apărea în lumină stârnind curiozităţi, cu aceleaşi speranţe naive în suflet.

carlo ridică ochii din ziar. ea îl privea limpede, la doi paşi de el. terminase de vorbit la telefon şi pe chip i se ghiceau semne de mulţumire. primise un rol în sfârşit? acel rol de oscar îi bătuse în cele din urmă la uşă? bărbatul îi văzu speranţele clipind în spatele genelor rimelate dar tăcu. astăzi era mai cu seamă obosit, parcă mai obosit decât în alte dăţi. fiul lui împlinise cinci ani şi era atât de departe.

fragmentul face parte din ciclul #opovesteobişnuită

sursa foto: salome
http://www.youtube.com/watch?v=IH_otgmeCCs