cerul se colorase în roşu şi violet după o zi în care soarele stăpânise iarăşi totul cu sălbăticie. pe coama întunecată deja a dealului, în ascunzişul răcoros şi tăcut al măslinilor, cele două siluete se topeau tot mai mult în calea privirilor curioase, de parcă ar fi avut ceva tainic şi numai al lor de făcut, de împărţit în ora aceasta dintre noapte şi zi.
dincolo de arşiţa care se mai domolise pe sub umbrele tot mai lungi, părea că piatra împrăştia la rândul ei aburi fierbinţi, în dâre groase, ca de miere.
lui ion îi plăcea dintre toate momentul acesta al zilei ce parcă nu se mai hotăra să se desprindă şi, ca şi în alte dăţi, stătea lipit cu spatele de piatra fântânii, privind cum se face şi se desface frumosul. cu coada ochiului o văzu pe marta lunecând ca o fetişcană în umbrele măslinului, cu fantoma grecului după ea. aproape că îi putea ghici zâmbetul înflorit la şoaptele bărbatului pe care îl purta în sânge, în dor, un zâmbet care în orele zilelor se stingea ca lumina în ochii acoperiţi de uitare, o uitare impusă.
dinspre casa mare nu se auzea încă niciun zgomot şi, cu toate că luminile fuseseră aprinse, ion ştia că dona luisa încă nu se întorsese, probabil că avea să apară deodată cu stelele, cu chipul ei atins de oboseală. incredibil de frumoasă, aşa cum o văzuse pentru prima oară, casa aceasta era totuşi prea mare pentru singurătăţile ce le încăpea şi ion ghicise şi aceasta în ochii femeii de care se temea.
de când carlo plecase după mătasea mai tânără a fustelor actriţei al cărei nume nu era niciodată rostit, se schimbaseră multe aici, nu numai zâmbetul crud al femeii cu părul roşu. era mai bine? era mai rău? ion nu ştia, sărăcia lui era aceeaşi, dar simţea uneori o apăsare, o înnegurare peste peste tot ce fusese, peste tot ce ştiuse, chiar şi pe chipul copilului singuratic.
silită de împrejurări, dona luisa preluase cu totul frâiele vieţii sale, la început cu gândul de a aşeza ea însăşi lucrurile care scăpaseră de sub controlul amorezatului ei soţ, mai apoi realizând că această schimbare o trezise la viaţă, o reaşezase pe o poziţie de care îi fusese dor. începu prina readuce în firmă clienţii pe care carlo îi rătăcise în neatenţia lui, reluă dosarele peste care se pusese praful uitării, începu bătălii la capătul cărora, gustul victoriei îi reamintea de fiecare dată aluatul din care este făcută. vremurile când lenevea pe terasa astăzi pustie, cu o carte în mână, ori când colinda magazinele cu cine ştie ce amică de ocazie erau acum de-a dreptul uitate şi ion îşi amintea încă dimineaţa aceea în care ea, la capătul unei nopţi albe în care numai ea ştia ce lupte dăduse cu sine, o văzuse în capul scărilor cu sacoul ei verde şi părul strâns, ca un animal prădător, gata de vânătoare. niciodată parcă nu îi scânteiaseră ochii mai tare ca atunci.
nu strigase şi nu plânsese văzându-şi soţul gata de plecare şi nu-i rostise niciodată numele după ce maşina care îl ducea la aeroport dispăruse din ochii ei, deşi ion ştia, o auzise vorbind la telefon, păstrau legătura şi ea îl consulta deseori, ba chiar trimitea regulat bani ca unui copil plecat intern la şcoală.
ion se trezi ca dintr-un vis, deşi aţipise numai câteva minute. un câine mare şi alb, răsărit şi el ca un pribeag de câteva zile, îl privea cu ochii lui mari, cafenii. apoi începu să latre vesel, înainte ca ochii omului să vadă ori să audă maşina care se apropia. ion se ridică ştergându-şi la repezeală urmele de praf de pe pantalonii şi aşa uzaţi.
dona luisa apăru cu silueta ei subţire, încordată şi nelipsita servietă de piele, aceea pe care bărbatul se grăbi să o apuce mergând ca totdeauna în urma ei, tăcut. apăruse şi marta cu ochii ei roşii, de plâns. femeia îi salută rece şi scurt, în felul ei, pe amândoi şi începu să urce treptele ca pe un drum al golgotei. drumul ei de asfinţit.
cea mai temută femeie avocat se întorsese acasă. micul carlo apăru şi el ca un căţel cu blana udă, râzând. chipul femeii se lumină preţ de o secundă în vreme ce glasul copilului, mică sălbăticiune din acelaşi sânge cu ea, colora asfinţitul cu muzica lui.
sursa foto: călin. ciclul ” o poveste obişnuită” început acum doi ani, se pare că s-a întâlnit cu muza. cum a mai trecut timpul şi praful! de muzică este vinovat astăzi dan responsabilul cu fazanii din colţ.
http://www.youtube.com/watch?v=r07IpZ2GP00
Deci, mai răzbim, psi©ă, şi prin praf, şi prin timp, dincolo de arşiţă, dincolo de pietre…
http://www.youtube.com/watch?v=8yOjQlha1h4
Drumul vieții, mai presus de cel al deprimării…
http://www.youtube.com/watch?v=Y7gnCJQxadI
Colorăm asfinţitul?
cu stiloul cel nou? încă nici nu l-am comandat. no time, no money… just dream.
colorăm. dacă nu noi, atunci cine?
Cu stiloul cel nou am scris eu acum…să-i fie drum!
dana, primul impuls a fost să spun că nu. judecând însă după povestea aceasta care, abandonată acum vreo doi ani, pare să se fi trezit la viaţă… este posibil să da. rotund, însă nu admirativ, ci numai necesar. de fapt contrastul luisei e deja desenat, depinde numai cum şi dacă am timp să-l dactilografiez în zilele ce vin.
http://www.youtube.com/watch?v=QsKXNE02Ez4
Chiar daca se mai pune praful peste ele, cateodata le mai scoatem de la pastrare si le reinviem….trebuie ca totul sa continue.
Apoteotic final de gând-antiteza drumului lăuntric..
„începu să urce treptele ca pe un drum al golgotei. drumul ei de asfinţit.
cea mai temută femeie avocat se întorsese acasă. micul carlo apăru şi el ca un căţel cu blana udă, râzând. chipul femeii se lumină preţ de o secundă în vreme ce glasul copilului, mică sălbăticiune din acelaşi sânge cu ea, colora asfinţitul cu muzica lui.„
m am delectat cu povestea. nu am analizat personajele, mi ar place sa le pun in context. intr o zi poate o voi face. drumurile lor se intersecteaza in momentul povestirii. mi a placut aerul de mister pe care mi l ai adus azi
ca de obicei….eu voi întârzia
și eu, și eu… dar important este că ne găsim. nu-i așa?
roman nu va fi cu siguranță, carmen. îmi lipsește răbdarea, îmi lipsesc ele mai multele pentru o scriere de asemenea anvergură. celmult poveste… mai lungă.
viața este o poveste frumoasă, nu, vavaly? dacă voi reuși să o termin, cândva… o voi reașeza aici în succesiune firească, dar pentru voi.
gina, sărumâna mult de apreciere. ai simțit exact ceea ce am vrut să redau: drumurile noastre lăuntrice.
daaaaaaaaaaaaaa!
coreeect!