îmi imaginez uneori cum dormi. chipul tău limpede şi cald, mirosind a minune, aduncând în el tot seninul din vise şi din lume.
îmi imaginez uneori cum se înfoaie a roz, mândre de frumuseţea ta, dantelele leagănului pe marginea căruia o iubire imensă veghează, ursindu-ţi de bine ca în basmele cele mai frumoase, acelea scrise cu suflet, cu viaţă.
şi îmi imaginez mai cu seamă chipul ei, al mamei, colorat cu bucuria aceea a venirii tale pe pământ, o venire îndelung aşteptată şi căreia aş vrea să îi pun capăt cu o promisiune, cu un dar-legământ că vei veni.
şi pentru că eu am învăţat că cele mai frumoase daruri sunt acelea pe care nu le rosteşti dar nici nu au nevoie de o zi anume, de o sărbătoare ca să se împlinească, voi tivi cu ambalaj de surpriză acest gând, într-o surpriză ca un puzzle perfect.
hai să ne imaginăm amândouă o zi oarecare din această vară. să fie, de pildă, într-o marţi pe la prânz, o zi însorită şi parcă mai altfel, în care întrebarea “cum ar fi dacă…?” şi-ar găsi răspunsul potrivit. şi bun. darul se conturează repede căci iLUX este numai la un click distanţă, iar mesagerul va fi un suflet cald, neştiut mamei tale. el va bate la uşă în ziua aceea care nu se leagă cu roşu în calendar purtând în micul sipet o taină descifrată din visul acela în care eu te priveam, vechiul papirus al pruncilor care vin:
“buna mea mamă,
eu ţi-am auzit chemarea de aici, din lumea copiilor care vin. ţi ţi-am auzit şi plânsul. mă iartă, te rog.
eu am întârziat puţin, cât să îmi potrivesc aripile pentru acest drum şi cât să îmi desenez conturul chipului după iubirea ta. curând voi primi semnul îngerului, acela pe care orice copil îl poartă.
apoi am să pornesc spre tine, am să vin, iar tu vei şti. micul dar care însoţeşte promisiunea mea poartă un cântec în el. un cântec născut din dragostea mea de copil încă nenăscut şi pe care îl vei auzi curând. el ne va deschide poarta către prima noastră îmbrăţişare, aceea în care amândouă vom plânge. de atâta iubire.
am să vin, mamă, negreşit!
cu drag, fetiţa ta”
mama ta ar închide o lacrimă în micul papucel argintat primit de la tine, de la noi şi în clipa aceea specială dintr-o zi oarecare, un înger îţi va dărui semnul, primul pas al venirii tale.
îmi imaginez uneori cum dormi înfăşurată în aripile tale nevăzute. chipul tău liniştit şi curat are contur de iubire. de pe etajeră, doi papucei îţi ursesc drum bun prin viaţă.
acesta este un răspuns la întrebarea “cum ar fi dacă i-am dărui mamei tale un semn?” şi o promisiune. sper numai că cumnata mea, ocupată să vegheze bucuriile nepoţelului meu, nu va avea timp să citească acest text prin care eu plănuiesc o zi oarecare de vară în care cineva neştiut îi va aduce un dar de la fiica ei cea aşteptată şi iubită deja, fina mea.
îmi va fi aliat în această surpriză iLUX pentru că ei ştiu foarte bine, o fac deja de trei ani, un cadou nu are nevoie de o zi specială care să fie ceea ce este: un semn de preţuire şi un dar de iubire ascuns într-o surpriză a zilei de marţi, pe la prânz.
îhî!
Am avut o discuţie interesantă zilele trecute cu o fetiţă de 4 anişori, Cassandra, despre lumea din care vin copiii. Era cald, stăteam amândouă pe terasă, la soare, şi, în tăcerea aceea, prin care zice-se că atunci când se aşterne, trece un înger, am întrebat-o: “Şi? De unde vii tu, ştii?”
Şi ea, neridicând privirea, lăsă în continuare tăcerea să se infăşoare şi mai mult, mi se prindea de mâini, de tâmplă, de buric. “Da, ştiu!” îmi răspunde, dar tot cu privirea fixată pe dalele terasei. “Dar n-o să-mi spui, nu?” am vrut să întreb, însă înainte să apuc să fac asta, a aruncat un al doilea “da”, mai puternic decât primul. “Da’ i lux, acolo, să ştii!”
“Şi, de unde vii tu acolo, am şi eu o fetiţă?”, am îndrăznit s-o provoc pe mai departe, să-mi desferece lumini. “Ai, sigur că ai!”…deja nu mai aveam astâmpăr, îmi venea să întreb mai multe deodată, vârstele parcă ni se inversaseră, şi ea, ridicând din când în când din sprâncene, zâmbea cu subînţeles…”Are părul roşu, ca al meu?” am sărit eu peste toate câte aş mai fi întrebat-o, nerăbdătoare….Pauză…O pauză foarte lungă…”Nu are păr! Bebeluşii nu au păr, doar ştii!” Am început să râdem amândouă, am luat-o de mână, şi-am intrat în casă. Ea, ca să se adăpostească de soarele arzător, iau eu de întrebările mele.
dana, două vorbe doar: prietenii rămân! nu ai de ce să fii tristă!
ce zici? trimitem o scrisoare într-o marţi pe la prânz?
Si mie care mi se tot spune sa nu plang si sa nu ma emotionez.
vom dărui şi îngerului tău gând de ursitoare bună!
când trebuie să vină? cât îl mai aşteptăm?
Sarut mana mult,
Teoretic pe 11 noiembrie ( frumoasa coincidenta) ar trebui sa ma faca cea mai fericita, dar cu siguranta vine cand vrea el.
Sunt pentru noi toţi, cuvintele…Ce n-a putut să despartă,a unit şi mai mult. Psi©a ştie, ştie să aştepte…eu mai am de învăţat.
Nu că nu l-aş aştepta (cum trebuie?) pe iubită-miu să-mi facă un copil de vreo 13 ani încoace… să nu-mi explice nimeni poziţii! Am eu atitudinile mele.
Să mai înveselim atmosfera….gândurile oricum zboară prin griul ăsta atât de albastru, totuşi. 
aşa şi trebuie. să zâmbim!
Trei ani de activitate si tot le merge, foarte frumos. Imi place articolul tau, nu stiu daca e vreun concurs dar ai un articol foarte frumos si ai scris exact pe placul meu.
alexandru, este doar un advertorial. plătit.
mulţumesc.
Îmi plac toate zilele care aduc miresme proaspete și emoții!
Pe la tine, dragă psi, este tare bine!
Mi-ar plăcea să să zăbovesc, mai am așa, vreo șapte/opt zile de grabă, și-apoi, promit să vin și eu cu povești!
gina, este vreme. cuvintele sunt răbdătoare ca însăşi iubirea. aşteaptă!
uite o poveste de seara, de vara, de liniste. mi place cum le ai imbinat. La Dana mi -a zburat si mie gandul citind
. Iar povestea spusa de Almanahe intregeste atmosfera. Off, de cand imi tot spune si mie Dante al meu de fetita si baietelul ce mi bat la poarta sufletului… al meu, sau al lui.
vom ajunge cândva şi la dana, că am recunoscut deja: ea a fost izvorul.
dar fiecare copil al acestei lumi îşi merită aşteptarea astfel, cu iubire.
advertorial platit?
da, unul dintre puținele…