eu nu ştiu când încep durerile să doară,
n-am învăţat tăcerea trecând în asfinţit,
nu-mi amintesc de prima oară
şi nici de primul gând zidit.
eu nu ştiu când se nasc culorile-n cupole,
n-am învăţat rămânerea în oase şi cuvânt,
nu-mi amintesc lumina în corole
şi-adorm plângând.
şi printre lumi îmi fac culcuş
pe margine de nerostire,
iar din cuvânt îmi fac arcuş
a nevorbire.
eu nu ştiu când uitarea de tot o să ne uite,
n-am învăţat de teamă cuvântul a rodire,
nu-mi amintesc. în pas de ciute
ce-nseamnă ochiul prins. uimire.
eu nu ştiu anii tineri cum se duc. norocul
n-am învăţat să-l amăgesc în cale,
nu-mi amintesc cum este jocul
o risipire de petale.
şi printre voi îmi fac culcuş
pe margine de nerostire,
iar din cuvânt îmi fac arcuş
pentru-a iubi. iubire.
sursa foto: salome
http://www.youtube.com/watch?v=uN3yqMr3ffY
Prea multe lucruri nestiute stii
Si-n vers tacut cu mestesug le pui
Iar slova pare joaca de copii
In care gandul ti-a fugit hai-hui.
Si din atatea nestiinte
Cladesti iubirii piedestal
Putinta ta se rupe-n neputinte
Si inima se-nchide-ntr-un coral…
hmmm… aşa o fi, adelina? :”>
slova chiar joacă de copii îmi este uneori. abia la final mă ia tremurul şi uimirea.
da’ io unde eram când ai scris asta? :))
da oare unde eram io? :)) sincer, scotocind printre poezii mi-a căzut falca: habar nu am când le-am scris, nu-mi imaginam că am lăsat atâtea pe blog.
adica laudele in versuri le accepti, da? 😀 io nu stiu rime…:( da’ daca tie ti a cazut falca, altii ce sa mai zica? 🙂
ai (in)cantat bine verbul asta !!!
iubirii știi să-i faci culcuș
din nerostire, în tăcere,
o ții ascunsă-ntr-un căuș
menit doar inimii să-l știe.
dar când cuvântul liber zboară
arcuș cu coarde de iubire,
te risipești prin alte lumi
ce n-au nevoie de rostire.
dimpotrivă, kenza, dimpotrivă.