eu nu ştiu când încep durerile să doară,
n-am învăţat tăcerea trecând în asfinţit,
nu-mi amintesc de prima oară
şi nici de primul gând zidit.
eu nu ştiu când se nasc culorile-n cupole,
n-am învăţat rămânerea în oase şi cuvânt,
nu-mi amintesc lumina în corole
şi-adorm plângând.
şi printre lumi îmi fac culcuş
pe margine de nerostire,
iar din cuvânt îmi fac arcuş
a nevorbire.
eu nu ştiu când uitarea de tot o să ne uite,
n-am învăţat de teamă cuvântul a rodire,
nu-mi amintesc. în pas de ciute
ce-nseamnă ochiul prins. uimire.
eu nu ştiu anii tineri cum se duc. norocul
n-am învăţat să-l amăgesc în cale,
nu-mi amintesc cum este jocul
o risipire de petale.
şi printre voi îmi fac culcuş
pe margine de nerostire,
iar din cuvânt îmi fac arcuş
pentru-a iubi. iubire.
sursa foto: salome
http://www.youtube.com/watch?v=uN3yqMr3ffY
Prea multe lucruri nestiute stii
Si-n vers tacut cu mestesug le pui
Iar slova pare joaca de copii
In care gandul ti-a fugit hai-hui.
Si din atatea nestiinte
Cladesti iubirii piedestal
Putinta ta se rupe-n neputinte
Si inima se-nchide-ntr-un coral…
hmmm… aşa o fi, adelina?
slova chiar joacă de copii îmi este uneori. abia la final mă ia tremurul şi uimirea.
da’ io unde eram când ai scris asta?
da oare unde eram io?
sincer, scotocind printre poezii mi-a căzut falca: habar nu am când le-am scris, nu-mi imaginam că am lăsat atâtea pe blog.
adica laudele in versuri le accepti, da?
io nu stiu rime…
da’ daca tie ti a cazut falca, altii ce sa mai zica? 
ai (in)cantat bine verbul asta !!!
iubirii știi să-i faci culcuș
din nerostire, în tăcere,
o ții ascunsă-ntr-un căuș
menit doar inimii să-l știe.
dar când cuvântul liber zboară
arcuș cu coarde de iubire,
te risipești prin alte lumi
ce n-au nevoie de rostire.
dimpotrivă, kenza, dimpotrivă.