poveste din ceaşca de ceai

ochii tăi au gust de cafea şi adâncimi de noapte atunci când, în răgazul clipei, te uiţi spre mine cu toate că eu ştiu, nu pe mine mă vezi ci numai bucuria aceea de a-ţi fi aproape. şi ai putea să mă atingi atunci în felul acela al tău, ca de pisică furişată, aşa cum o faci uneori în somn, de parcă ai vrea să te convingi, fără să ieşi din curbele visului, de faptul că în noapte rămânem un întreg: tu sâmburele cald, pulastil, iar eu căuşul care te veghează.

şi atunci, în noaptea fiinţei noastre, pe pleoapele tale coboară un dor albastru de noi, un dor ca o sete ascunsă în ceaşca de ceai, printre arabescuri ce vorbesc despre o lume încă străină ţie şi căreia am promis să i te aduc în cale căci acolo, în lumea nisipurilor mişcătoare, sub ascunzişul frunzelor de hibiscus, tu eşti floarea de purpură ce respiră timid, ca un potir în aşteptarea ploilor mele. ne-ar fi de-ajuns atunci o împletire a mâinilor, ca un lanţ firesc ce ne ţine captivi, câtă vreme sufletele sunt deja aceeaşi tresărire luminând în nerostire. ne-ar fi de ajuns o răsuflare a ta în care ne-am privi uimiţi, ca şi cum am fi întâia fiinţă a pământului în care două suflete ard a lumină.

ochii tăi au gust de chemare şi pe sub dantelele de rimel cu care te ascunzi uneori, eu ghicesc fiecare şoaptă cu care mă ademeneşti, trup de porţelan arcuit în mâinile mele, cântec de femeie în care clipa îmi pare de nestins, doar una. ştiu că nu mă vezi, ocupată să desenezi în aer cuvinte ca nişte petale de flori pe care le strângi apoi aproape de suflet cu un amestec de pudoare şi delicateţe.

dar eu îţi sunt. în ceaşca noastră de ceai, cea ocrotită de mâinile tale, este o lume întreagă mirosind ademenitor a iubire. ştiu că mă iubeşti, mai cu seamă atunci când îţi ridici ochii dintre cuvinte.

sursa foto: aici