o poveste din regatul pantofilor

condurul de brocart al prințesei mofturoase, ciuboțica ogarului și condurul de cleștar al cenușăresei s-au așezat la sfat de taină. în regatul pantofilor se iscase de o vreme furtuna întrebărilor fără răspuns: cine este cel mai cel dintre toți? cine are forma și culoarea cea mai apetisantă? pe tronul lăsat de izbelişte de cizmele muşchetar, cele două surori gemene, ca focul de roşii, care se îndrăgostiseră subit de un motan roşcovan şi năzdrăvan cu care fugiseră pe ascuns, într-o noapte, cine era cel mai îndreptăţit să urce acum, întru liniştită domnire?
ghetuţe, pantofi, sandale, cizme, şlapi, papuci de casă, de stradă, de toate anotimpurile, culorile şi ocaziile, de foate formele şi mărimile păreau că o luaseră razna, nemaiştiindu-şi locul şi nemaigăsindu-şi perechea. în freamătul stârnit ca vântul de primăvară prin petale, cei trei desperecheaţi se aşezaseră printre tipare, calapoade, aţe şi tot felul de materiale şi unelte din care urmau să se nască alte minunăţii sub mâinile pricepute ale calfelor, dar aceasta numai şi numai după ce rafturile acum goale ca nişte ochi din care fugise lumina, se vor fi umplut iarăşi cu încălţările cuminţi, perechi. primăvara bătuse deja la uşă, iar noua colecţie întârziase nepermis de mult, deci timp de zăbavă nu prea mai era, iar alegerea, ştiau prea bine şi cei trei, nu era deloc uşoară. tocmai de aceea porniseră sfat, cerându-şi fiecare drepturile, căci în ascuns doar râvnirea la tron îi mânase, chiar dacă nu îndrăzniseră să o spună făţiş atunci când fuseseră aleşi drept reprezentanţi.
– desigur că nu poate fi vorba de tine! – privi cu dispreţ condurul mătăsos către ciuboţică – nu ai deloc forma potrivită şi nici rangul!
– că mofturile tale s-ar potrivi!- riposta veni dinspre condurul de cleştar mai repede decât s-ar fi gândit chiar ciuboţica cea galbenă acum, o replică mai tăioasă decât sticla, drept pentru care celălalt condur se întoarse foşnit, gata de luptă.
– tu vorbeşti, prăpădenie de sticlă?! tuuu…. că te-a lepădat până şi fata aceea pe trepte, văzând în sărăcia ei că nu se cade să te dai prinţesă când nu eşti!
– şi totuşi eu aş fi cea mai potrivită! – glăsui ciuboţica după ce îşi trase sufletul şi îşi aminti firul poveştii- da, da, chiar eu! poate că nu am formă apetisantă, poate că nu foşnesc la fiecare pas şi cu siguranţă că niciun prinţ nu îşi va căuta iubita cu mine în palme, dar eu am fost jinduită, nu ca voi două: una pierdută în fugă şi cealaltă aruncată după toane, de toţi pereţii!
– cine a mai văzut regat condus de o ciuboată! – sări condurul de cleştar- ha, că ai curaj, papuc de câine!
– şi ce te face să crezi, sticloaso, că tu ai să rezişti pe tron! eşti prea fragilă, soro! – râse condurul de mătase
– dar mătasea se udă de la ploaie şi zăpezi! oamenii te vor lepăda repede! – veni replica ciuboţelei
– n-am să cobor eu, condur princiar prin toate bălţile! – pufni condurul, îndreptându-şi catarama de argint- pentru vremuri proaste, încălţări proaste, aşa ca tine, ciuboată!
dialogul cu scântei dură cu totul o zi şi o noapte, timp în care îşi aruncaseră în faţă verzi şi uscate, vrute şi nevrute, până când, un botoşel abia ieşit de sub andrelele bunicii, neştiutor în firele lui de lână colorată, dar cu intuiţie şi isteţime le glăsui subţire:
– degeaba vă certaţi voi de atâta vreme, singurii care pot decide cine să ne fie rege sunt doar ei, oamenii! de aceea se caută, cum am citit chiar eu în timp ce eram împletit, purtatori de patofi.
apele se liniştiră în cele din urmă, căci botoșelul avusese dreptate, o recunoscuseră și ceilalți, oricât de greu, iar regatul pantofilor se aşeză cuminte în rafturi, perechi, perechi. calfele se porniră să deseneze încălţări noi pentru primăvara desfăcută în ghiocei. acum toţi ochii privesc acum către oameni, cei aleşi să poarte vreme de o săptămână încălţările cele noi.

când timpul se va fi scurs, pe deasupra cetăţii un zâmbet alb ca un fum se va ridica, anunţând noul rege.