o mână întinsă

coboram pe treptele ude, spălate de ploaia repede și rece care trecuse peste noapte, îi auzisem tânguirea caldă, atunci când stropii coborau repezi şi intempestivă atunci când tunetul însoţea orgolios în plinătatea lui, celălalt zgomot, măruntul, estompându-l. dincolo de fereastra dinadins lăsată deschisă, chemarea ploii fusese lungă, repetată, dar eu nu o mai urmasem ca în alte dăţi, aşteptasem dimineaţa în căuşul rotund al umbrelor care nu se dezlipeau de mine, aşteptasem zorii asemeni păsărilor ce se avântă în înalt cu setea lor imensă, nepăsătoare la frângere, la durere, la libertatea din capătul aripii.

pe locul unde treptele se topeau definitiv mă aşteptau, văzusem de când închisesem uşa cea mare şi grea, poate mai grea ca în alte dăţi, toate semnele de întrebare pe care le alungasem cu o seară în urmă cu acel gest, acelaşi, cu care îmi îndepărtam şuviţele de păr ce îmi atingeau ca un sărut părelinc chipul aplecat spre hârtie şi pe care anii se ghiceau lesne ca nervurile unei amprente, semne dragi lăsate de timpul a cărui curgere se amestecă cu simţirea.

aş fi vrut să fie linişte. aş fi vrut ca în clipa aceasta să nu se audă decât respiraţia egală şi bună a pământului şi, poate, vântul trecând agale printre frunze, trezindu-le trufaş înspre verdele lucitor al zilei, dar nu era deloc aşa. între cerul pe care mai pluteau nori mirosind a apă şi crengile cele mai înalte ale copacilor era o forfotă de aripi şi un strigăt repetat al zborului spre care priveu de jos, de pe pământul reavăn, cele două pisici mari şi albe în aşteptarea aceea încordată a eşecului care le-ar fi adus pradă nouă şi fragedă. întoarse cu spatele şi extrem de concentrate, pisicile nu mă priviră, deşi mă ştiau, mirosiseră poate plecarea din paşii mei şi din fiecare gest.

chiar şi oamenii priveau neatenţi spre ei înşişi, egoişti şi solitari, cu acea crudă uitare a celuilalt, concentraţi numai la ziua cea nouă din care muşcau cu nepăsare de parcă timpul le-ar fi curs prin vene împreună cu propriul sânge şi doar ele, semnele de întrebare mă priveau, mi se lipeau ademenitor de picioare ştiind că apoi ar fi fost lesne să taie cu dinţii lor ascuţiţi, desfăcând astfel porţi neştiute în carnea mea pentru drumul lor spre inimă. şi, da, în absenţa liniştii mele, poate cel mai strident, cel mai acut se auzea zbaterea inimii mele, mica mea comoară plină de plasturi peste care nu reuşisem să pun niciodată scut şi pe care nu o lecuisem niciodată cu lacrimă. buna mea inimă.

cu dorul tivit pe gene şi cu absenţa zâmbetului pe chip am şters urmele întrebărilor şi am plecat. astăzi nu am nicio mână întinsă spre tine. dincolo de lumi neştiute, astăzi mă aşteaptă numai un dor de labirint.