duminicilor mele eu le-am pus capac
să fiarbă la foc mic,
îţi zic,
supa limpede a tăcerilor,
cele cu care mă înfăşor
ca în nor.
duminicilor mele eu le pun zălog
să nu mai treacă,
să nu se dezlege
sub a timpului lege.
duminicile mele sunt fire de nisip
legând cu albastru
şirul unui martie mut.
de mâine cauţi pretext,
palimpsest
încrustând părelnic amintirea.
dumincile râd în fereastră
sau aiurea
şi nu le simt ademenirea.
4 thoughts on “duminicilor…”
Comments are closed.
Două rânduri de versuri frumoase… Mulţumiri!
locuiam pe aceeaşi arcadă,
deasupra ochiului ce le încăpea pe toate,
sfântă naivitate!
credeam că şi noi
prindeam lumina cu ochii goi,
deşi dibuiam absent,
uşor indecent,
freamătul din atingeri.
locuiam pe linia curbă
ce dezvăluia promisiunile de lapte
ale mamei pământ
şi ne dureau tălpile
de-atâta însingurare.
un gust de sare
ca un zvon public
a trecut peste noi.
nu, nu mai ţinem în mână
răspântii
pentru lumea nebună
ci e numai o părere
de îmbrăţişare.
… iată încă una, max!
mie îmi place ghiveciul tăcerilor…şi tocăniţa lor…A, si cel mai mult îmi plac tăcerile la grătar.
Duminicile mele sunt cam gri
o fi de la vreme