călătoream undeva

călătoream undeva.
apele ne trecuseră de genunchi
înmuindu-ne visele
dar nu ne opream,
mânaţi de aceeaşi avidă curiozitate,
cu care asezonam de un timp
ultimele resturi ale zilei.
călătoream undeva.
unul în celălalt ne striveam
şi ne adunam mărunt,
ca prinşi de frigurile nopţii
în care mi-ai pus în palmă
cheia oraşului pierdut:
vei putea să mă găseşti oricând!
şi parcă râdeau cu tine
toate oglinzile.
călătoream undeva
pe luntrea mică se aşezaseră
câteva zvonuri despre noi
şuşotind decadent,
apele cerului ne trecuseră de gură
înghiţind tăcerea.
noi ne iubeam oricum, chiar şi în neexprimare,
muşcasem deja toate merele
ce se rostogoleau la răspântii
făptuind păcatul ancestral al tentaţiei
de a fi unul.
călătoream undeva.
cerul părea mai nou
decât l-ar fi putut ghici orice uimire,
spălat de orice lacrimă
sau de toate.
uneori mă întreb cine sunt eu
în mâinile tale.