a rostogolire

este inima nopţii şi ochii mei aprinşi o veghează ca pe un copil bolnav de febră ori de teamă de întuneric, privindu-i tăcut fiecare bătaie care cade lent, în acord cu ceasul ce nu face nicio diferenţă între noapte şi zi, între ieri şi mâine, cu ticăitul lui placid.

peste ochii deschişi, neatinşi de aripa somnului, trec fire lungi de întuneric în spatele cărora mi se nasc tablouri fragile din care curge vocea ta, singura muzică în care mă recunosc, pasăre ajunsă în iarnă, rătăcită în solitudine ca o jumătate de măr rostogolit într-un fel nefiresc, căci absenţa rotundului îi dă un aer gol şi crud, sărman şi aproape dureros cu suprafaţa aceea devenită plană, cu urmele de cuţit pe margine, acel cuţit sălbatic ce cade peste noi, separându-ne dintr-o mişcare rece, iute, care mă lasă de fiecare dată uşor ameţită, în dezechilibru, golită de orice respiraţie.

nu, nu îmi plac desprinderile noastre din întreg cu toate că mimez înţelegerea lor ca un copil cuminte, aşezat pe scăunelul lui cu mâinile prinse la spate, una de cealaltă şi una în cealaltă, închizând tăcerea în cercul lor. accept însă totul, mă prefac uşor interesantă şi curioasă la tot ce ne înconjoară, privesc lacom spre tine încercând să ghicesc cu o clipă mai repede semnul acela mărunt, discret, prin care trupul tău mi se deschide iarăşi a îmbrăţişare, căuş. dar aceasta se întâmplă rar, dacă este să numărăm milioanele de secunde în care, de pe locul unde stai tu de obicei îmi râde în faţă, sleit, aşteptarea. măcar de mi-ar vorbi! dar ea stă mută în faţa mea, lungită pe fotoliu, purtând halatul de casă al zilelor ce curg exterior mie, în lumea care te înghite şi te face să mă uiţi imediat ce închizi uşa în urma ta, după ce îmi vei fi lăsat o ultimă privire caldă, un ultim sărut pe tâmpla aburită de somn.

cândva, mai demult, pe la începuturi, mă trezeam şi eu deodată cu tine şi cu zorii şi te priveam din spatele ceştii de cafea cum aluneci în ziua cea nouă, îţi priveam chipul prins  într-un nor de gânduri, trupul ars de soare pe care sclipeau picături de apă şi urmele mâinilor mele, căutam atunci, ca pe o plasă de siguranţă, reflexia mea în ochii tăi.

pe urmă trupul tău se învelea cu haine, se ascundea de mine, mâinile tale căutau ceva printre hârtii şi în clinchetul cheilor de la maşină apărea de după perdele aşteptarea. în ultima clipă, pe când mâna ta îmi prindea mijlocul şi zâmbetul tău mirosea a sărut, îţi ghiceam focul din privire şi ştiam că aş fi putut să te opresc, dar pe atunci aşteptarea mă iubea, mă ademenea încă cu jocurile ei. tu plecai şi eu alergam la fereastră într-o ultimă fluturare a mâinii, ştiind că în noapte aveam să refacem mărul din care muşcam amândoi, flămânzi.

de o vreme însă întoarcerile tale sunt obosite ca un amurg roşiatic şi aşteptarea mea bolnavă nu se mai ascunde sub perdele, nu se mai sfieşte cu goliciunea ei uscată. noaptea mă prinde cu cercurile ei reci, jumătate de măr neregăsindu-şi întregul.

mi-e dor de o vreme ca de rostogolire. şi te iubesc.

sursa foto: salome.