românia mea

unii spun că eşti încă frumoasă,
mulţi te-au vrut,
mulţi te-au rupt
ca pe-o pâine nouă, pe masă,
de lapte şi miere te-au supt.

unii spun că nu le pasă
dor de acasă nu simt şi s-au dus,
slugi la străini, în apus
munţii pe tâmple nu-i mai apasă,
din uitare fac scut.

unii spun că iubirea de tine
e un semn de blestem
şi de tine se tem
ca de-o boală, ca de-o ruşine,
şi se mint că e bine.

dar eu ştiu, mamă, ştiu,
că din trupul tău suntem toţi
bucăţi risipite în fii şi nepoţi,
oameni buni şi frumoşi
chiar de-s duşi pe pustiu.

şi mai ştiu că atât cât va bate
în mine un suflet cald şi plăpând
nu te uit şi te strig către vânt
şi cu inima-ntreagă te cânt
şi te port ca pe-un dor în cetate.

13 thoughts on “românia mea”

  1. România mea? E ca a ta. Și așa aș vrea să fie și pentru urmașii mei. Să le fie aici atât de bine (nu în sens material neapărat) încât să-și dorească doar să viziteze alte țări, nu să jinduiască a trăi în ele.

  2. şobolănime, ar fi interesant să ne povesteşti cândva, nu? 😉 eu privesc doar din colţul meu mic, ar fi cam greu de văzut altfel, dar te ştiut legat de rădăcina ta într-un fel pe care eu îl apreciez.

Comments are closed.