nuieluşa de argint

povestea nu este nouă… a mai apărut pe blogul meu, tot într-un alt ajun de ajun de sân nicoară, doar că atunci pe nu inventasem încă ciclul poveştilor de adormit pisica.

început de decembrie. prima zăpadă serioasă, coborâtă ca o pulbere de vanilie îngheţată, anosmică şi rece. este seara de ajun, când toate ghetuţele strălucesc şi freamătă de aşteptare. liniştea de dinaintea colindelor. emoţia de dinaintea primului dar, dintr-un decembrie care promite să fie el însuşi un dar.

glasurile entuziaste ale copiilor s-au topit, freamătul zilei se stinge tot mai mult, noaptea se amestecă cu alb şi vis şi tăcere. doar câţiva părinţi întârziaţi mai aşează daruri în ghete.

când eşti singur, momentele acestea apasă şi mai tare. nu stingi freamătul nimănui şi, de o vreme, nu mai îndeşi ciocolata în ghete pentru că oricum nu are rost. noaptea te prinde citind iar “dragoste în vremea holerei” bombănind-o pe dona fermina pentru norocul de a fi iubită de doi bărbaţi, iar albul de afară te lasă rece.

flash: a fost o vreme când şi tu primeai scrisori. hârtia lor galbenă, literele acelea ireal de frumoase evocând dorul, aşteptarea, imaginea lui caldă, îmbrăţişările de care nu te mai săturai.

absenţa lui nu îţi era durere pentru că aveai acele pagini şi, uneori, vocea lui la telefon: “vin!” şi venea aducând toate zăpezile, toate bucuriile, toate răsfăţurile posibile.

aşteptai în gară un tren ca şi cum era numai trenul lui, al vostru, fără să vezi oamenii din jur, fără să auzi altceva decât promisiunea magică a lui “vin!”. îl recunoşteai de departe, pe atunci nu purtai încă ochelari, după haina neagră, după felul de a privi şi mersul lunatic. purta mereu o geantă în mână, neagră şi ea, care îl incomoda atunci când îi săreai în braţe râzând: “ce pisică eşti tu!- se mira el – să ştii că ţi-am adus ceva, dar o să vezi acasă”. tu zâmbeai. cuvintele îţi muriseră toate de bucurie, dacă se poate muri din asta. te prindeai de mâna lui ca un fulg şi îl lăsai pe el să te conducă, neatentă, nepăsătoare la viaţa din jur.

acasă, din geanta magică începeau să iasă tot felul de iepuraşi cu urechi albe: ciocolată, cireşe confiate, o eşarfă, o carte, ţigări de foi şi coniac- astea-s pentru mine, pisicuţa- jucării de pluş, un stilou, o agrafă de prins cascada ta de bucle, o inimioară roşie din sticlă de murano. “uite, ţi-am adus struguri! – zâmbea el- îţi dai seama? struguri în plină iarnă!” şi fiecare venire a lui era o minune deghizată în moş crăciun.

flash: în decorul de sticlă al patinoarului alunecai lin, cu căştile pe urechi, plutind fără să priveşti în jur. nici nu ai simţit izbitura, căderea, doar arsura rece a gheţii şi o alta, mai adâncă, dintr-un trecut niciodată uitat: “mă scuzaţi, doamnă!” şi l-ai privit cum se ridică fără să te recunoască. câţiva paşi mai încolo îl aştepta o fetiţă ca o cireaşă. “pisicuţa mea, de ce nu eşti atentă?” a dojenit-o el blând, nepăsător la durerea căzăturii tale, a lui.

şi tu şi fetiţa aveţi acelaşi nume. acum ştii, ai auzit asta. şi te gândeşti la geanta magică cu un amestec de dor şi zâmbet.

în coconul cald al camerei tale, în fotoliul tău adânc priveşti în gol cu cartea deschisă în braţe. afară cerne cu alb şi cu linişte. ochii caselor s-au închis a somn şi ştii că şi ai tăi ar trebui să facă la fel. priveşti ceaşca acum goală de ceai, asculţi tăcerea din jur, închizi cartea ca şi cum ai opri de la un robinet nevăzut şuvoiul cuvintelor. îţi duci noaptea şi singurătatea în noapte, spre dormitor. dar ceva luceşte în întuneric şi aprinzi o lumină ca să vezi: în ghetele tale cineva neştiut a pus o nuieluşă de argint. niciun flash nu te bântuie, niciun gând nu te sperie. zâmbeşti, îţi zâmbeşti ţie în noaptea de sânnicoară.

şi deodată cu noaptea de sân nicoară dăm dezlegare colindei care să vă doresc să vă însoţească în pragul sărbătorii ce vine. la mulţi ani tuturor celor ce îşi sărbătoresc astăzi ziua onomastică!